Pare destul de greu de înţeles ce se întâmplă acum în PSD. Rezultatele social-democraţilor la alegerile locale sunt ceva mai bune decât în 2000, an cu care PSD trebuie comparat, pentru că şi atunci venea din opoziţie. În 1996 şi 2004, PSD era la putere, alte măsuri, alte putinţe.
După alegerile locale din iunie 2008, scena politică s-a schimbat din nou destul de mult, iar PSD a reuşit să se plaseze într-o poziţie bună. De la pulverizarea din 1996 s-a ajuns la formula de 2+2 în 2004 (ADA şi Uniunea PSD+PUR, ca mari blocuri politice, şi PRM şi UDMR, ca partide mici, de echilibru). Iar acum avem un partid mare de stânga, un altul trecut la dreapta şi liberalii la mijloc care, ca şi în istoria Europei, când sunt de centru-stânga, când sunt de centru-dreapta, după cum merge crugul vremii. Ce înseamnă stânga şi dreapta în România de astăzi e altă discuţie – pe care, de altfel, nu o face nimeni, ocupaţi noi fiind cu Elodia, nunţile de la Monte Carlo şi conferinţele la Cotroceni, despre cum cresc preţurile, dar suntem vigilenţi, cu ochii pe ele.
Noua scenă politică are forma 30-30-20 sau 3-3-2, ca să parafrazăm o cifră dragă preşedintelui ales, adică social-democraţii şi democraţii sunt la egalitate şi au împreună peste 60% din voturile electoratului, iar liberalii sunt la 20%. Este o concentrare politică nemaiîntâlnită din 1990, când FSN făcea 66% la primele alegeri libere din România după peste 50 de ani.
Primele trei partide naţionale – UDMR este încă un partid regionalizat – fac împreună peste 80% din numărul primarilor şi consilierilor locali. Acest tip de structură este cel mai greu de modificat. Îţi trebuie multă forţă şi mult noroc să inventezi alt partid politic pe o scenă în care stânga, dreapta şi centrul sunt deja ocupate de veterani ai luptelor electorale. Eforturile lui Cozmin Guşă sau ale Partidului Civic Maghiar s-au dovedit în van, dar nu pentru că nu ar fi fost în stare de ceva semnificativ, ci pentru că sala are deja locurile ocupate. Pe această scenă orice este posibil, dar numai în trei. E posibil ca liberalii să facă 30% şi atunci ceilalţi doi să se ducă către 25% fiecare. E posibil ca social-democraţii să facă 35%, iar liberalii să fluiere a pagubă pe la 15%. Bătălia este pe câteva procente, luate de la unul sau de la celălalt.
Atunci, care este problema cu social-democraţii? De ce s-au năpustit să-şi dizolve organizaţii judeţene, folosind criterii ad-hoc, inventate la o îndelungată agapă?
Reacţiile lui Vasile Dâncu sunt uşor de înţeles, ardelenii au o îndelungată tradiţie a cultivării sentimentului de marginalizat. Se complac în el, le place, îl cunosc. Dacă nu se simt oprimaţi, nu le place viaţa. N-a fost întâlnire cu prietenii din Cluj sau Oradea să nu-i aud plângându-se de unguri, ruşi, mitici, olteni, moldoveni, ţigani, ţărănişti, funarioţi şi alţi minoritari. Singurul moment în care îmi aduc aminte că s-au simţit bine în postura de vedetă naţională a fost vara anului 1988, când maşinile cu număr de Braşov erau aplaudate spontan în parcările de pe litoral. Eram la aproape un an de la greva din 15 noiembrie… Ardelenilor le place să fie numărul doi. Chiar dacă şi-ar declara independenţa, tot s-ar simţi oprimaţi în propria ţară.
Dar dacă trăirile lui Vasile Dâncu, un talent literar care îţi aduce aminte de „a quoi bon quiter Costa Boacii“ a lui Cioran, le poţi înţelege, nu pricepi de ce social-democraţii s-au repezit să-şi muşte coada.
Orice animal politic are cap, trunchi şi coadă. Coada liberalilor şi a democraţilor e pe unde e capul social-democraţilor: în Argeş, Constanţa, Teleorman, Vaslui, Vrancea, Bistriţa Năsăud, Sălaj sau Sibiu. Aceste judeţe sunt cele în care social-democraţii cresc încontinuu din 1996 încoace. În Constanţa, au pornit de la 16% şi au ajuns la 56%. În Vaslui, au pornit de la 23% şi au ajuns la 50%. În Bistriţa Năsăud, social-democraţii au pornit de la 11% în 1996 şi au ajuns la 37%, lăsând în urmă judeţe ca Bacăul, fost cnezat roşu şi devenit feudă galbenă. Ce să mai spunem de Sibiu, pornit de la 10% în 1996 şi ajuns acum la 28%, într-o vreme în care Forumul Democrat German are 2% din populaţie şi 50% din voturi. Ca să accentueze sentimentul ardelenesc al marginalizării, nu de alta.
Şi reciproc, capul democraţilor e pe unde e coada social-democraţilor şi a liberalilor: la Cluj, Bucureşti, Arad, Hunedoara, Caraş-Severin şi aşa mai departe. În alegerile locale câştigi dacă ai candidat bun de primar şi agendă locală. În alegerile parlamentare, oricât de puternic ai fi într-un judeţ, acesta nu este decât o circumscripţie între alte 41. Victoriile lui Oprişan, Mazăre, Vanghelie, Dragnea nu garantează victoria social-democraţilor în alegerile parlamentare, tot aşa cum victoria lui Boc la Cluj nu le garantează democraţilor locuri în guvernul ce va să vie. Premiul pentru câştigarea alegerilor locale nu este sângele comilitonilor sau posturi în guvern, ci dreptul de a munci patru ani ca să-i mai convingi o dată pe electori că ştii ce vrei. Când pierzi alegerile locale într-un judeţ, rămâi cu dreptul de face galerie în tribună. Dâncu a fost trimis în tribună de electoratul local. Nu mai era nevoie să fie trimis în parcarea stadionului. Chiar dacă acum îşi plânge marginalizarea.
