21.7 C
Craiova
joi, 28 martie, 2024
Știri de ultima orăOpiniiCerere mare de solvenţi!

Cerere mare de solvenţi!

Nu mai fusesem la circul bucureştean din vremea excursiilor din clasele primare (pe atunci voiam să mă fac cascador). Pe măsură ce mă apropiam (pentru a participa la Gala Premiilor Clubului Român de Presă), îmi pierea cheful de festivităţi, căci trebuia să cobor în arenă (sunt dintre cei care preferă clandestinitatea ultimului rând). În zadar încercase Corina să mă binedispună, pe drum, în vagonul climatizat, ironizându-mă pe toată linia (se pricepe), de la: „Cum n-ai discurs? Păi, pe tine te mai iau premiile prin surprindere?“, până la: „Nu pregăti unul prea bun, că n-o să ai ocazia să-l ţii! Stai liniştit, că nu câştigi tu!“.
A avut dreptate, aşa că n-a fost nevoie să recurg la soluţia de avarie: povestea, pe care o mai spusesem, despre cioburile albastre pe care le găseam, cu fraţii mei, în spatele unei magazii din curtea copilăriei. Eram convinşi că sunt rămăşiţele unui templu, iar recompensa pentru o asemenea descoperire ar fi trebuit să fie pe măsură (nu e puţin lucru să descoperi un templu, nu?). Ofertele de la cei bogaţi urma să vină din toată lumea, dar noi luaserăm decizia să donăm preţioasele relicve muzeului oraşului. Deşi o dovadă că respectivele cioburi ar fi provenit din vreun borcan nu a apărut, am lăsat jocul să se stingă. Nu sunt convins că, făcând asta, nu am greşit, dar încă mi se pare că, în acel joc, nu greşeam. Şi că, pentru un jurnalist (ca şi pentru un om politic), responsabilitatea s-ar cuveni să prevaleze în faţa interesului personal.
Poate că uneori se întâmplă şi aşa, dar, ascultându-i şi citindu-i pe destui confraţi, am impresia că, dacă liderii de opinie ar fi plătiţi direct proporţional cu echidistanţa faţă de politicieni sau faţă de oamenii de afaceri, mulţi dintre ei ar părăsi meseria asta. Iar dacă ar fi nevoiţi să-şi declare averile sau comisioanele primite, ar fi şi ei părăsiţi de public. Trăim însă într-o lume a imaginilor, manipularea e în floare, iar chipurile reale, sforile care se trag, le ştiu doar cei din culise. Oameni de afaceri veroşi se afirmă drept ocrotitori ai sărmanilor, despre politicieni îmbogăţiţi încă dinainte de ’89 (sau după) ni se spune că şi-ar da viaţa pentru neam ori pentru ţară („Cine îi opreşte?“, te întrebi. Sau: „Şi-ar da şi vila? Maşinile?“). Probabil că există şi câţiva bine intenţionaţi, dar îi mai poţi recunoaşte?
Când Indira Crasnea (redactor-şef adjunct al Mediafax şi preşedinte interimar al CRP) şi-a exprimat, în cuvântul de deschidere al galei, credinţa că în arenă sau printre cei aflaţi în redacţii se află noii lideri ai presei şi speranţa că ei vor redobândi pentru meseria de jurnalist respectul care i se cuvine, m-a trecut un puseu de nădejde. Apoi a apărut Lucian Avramescu (membru în juriu la două secţiuni), nu îl mai văzusem pe viu de la mijlocul anilor ’80, când conducea, pe stadioane, Serbările Scânteii Tineretului, şi m-am gândit la ceilalţi ziarişti din acea vreme aflaţi în fruntea atâtor trusturi de presă centrale sau din ţară. La secretarii cu propaganda ce conduc instituţii, reviste, catedre universitare. La criticii de ocazie, entuziasmaţi de operele artistice ale chestorilor, ale procurorilor, ale coloneilor. Şi la cuvintele pe care le scria Bergson, în anul în care la Flămânzi izbucnea răscoala: „Dacă vreau să beau un pahar cu apă îndulcită, trebuie să aştept ca zahărul să se dizolve“. „Dar năravurile se dizolvă?“, mi-am zis, amintindu-mi nonşalanţa cu care unii tineri paraşutaţi în fruntea redacţiilor exersează şi astăzi „şcoala“ foştilor.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS

24 COMENTARII