Când pe fereastra maşinii vedeam primul semn cu „vama/douane“, inima mi se strângea. Cozile începeau cu câţiva kilometri înainte de gheretele poliţiştilor, iar timpul de aşteptare era apanajul vameşului. Dacă omul era în toane rele, puteam aştepta şi şase ore. În astfel de cazuri, bordurile se umpleau de călători somnoroşi, cu picioarele strânse la gură şi cu dispoziţia unor vrăbii înşirate pe cablu într-o zi ploioasă. Începea strânsul „dreptului“, începeau poveştile-sperietoare cu vameşi care te controlează la sânge. Poveşti, de cele mai multe ori, adevărate. Mie mi s-a întâmplat să-mi golească italienii tubul de pastă de dinţi, iar nemţii să-mi sechestreze patru bunătăţi de cârnaţi fini. Dar nimeni nu se supăra. Spuneam bogdaproste că am trecut şi începeam să ne minunăm de autostrăzile lor. Nu ne revoltam. Nu ne înfuriam. Eram cetăţenii nimănui, dintr-o ţară a nimănui.
Apoi au venit zilele cetăţeniei europene. Niciodată nu am resimţit atât de vie senzaţia unei superiorităţi viscerale ca în ziua în care am depăşit în viteză o sută de chinezi ce aşteptau smeriţi în faţa semnului „non-UE“. Eu aveam dreptul să intru. Ei, nu!
Astăzi, acest drept este ameninţat. Facem parte din familia europeană şi destinul nostru individual nu mai depinde doar de evenimentele din ograda proprie. Berlusconi a câştigat alegerile în Italia şi pe baza promisiunilor de duritate sporită împotriva străinilor. Presat de opinia publică (potrivit unui sondaj ANSA, 64% dintre italieni îi antipatizează pe români), guvernul italian se vede acum pus în situaţia de a transforma în fapte mult-clamata politică de îngrădire a emigraţiei. Roberto Maroni, noul ministru de interne şi membru al unui partid xenofob, nu va avea nici un fel de reţineri în a se ţine de cuvânt. Pe de altă parte, ministrul de externe italian, Franco Frattini, a propus recent introducerea amprentării la frontiere a cetăţenilor din afara spaţiului Schengen. Măsura ne vizează în mod direct, iar acest lucru semnalează că guvernul italian va face tot posibilul pentru a limita libera circulaţie a românilor în UE.
Propunerea lui Frattini probabil nu va fi acceptată, deoarece, dintre ţările UE, nu doar România şi Bulgaria nu aparţin de spaţiul Schengen, ci şi Marea Britanie şi Irlanda. Oricum, Italia va continua cu certitudine să urmeze aceeaşi linie, încercând să impună apartenenţa la spaţiul Schengen drept criteriu prioritar în faţa calităţii de cetăţean UE. Depinde de jocul diplomatic dacă şurubul se va strânge din nou în jurul paşapoartelor româneşti.
Între timp, România a primit un ajutor nesperat din partea autoritarului ministru de interne german, cunoscut drept opozant al politicilor de imigraţie laxe. Aflat recent în vizită la Bucureşti, el a declarat că Germania sprijină intrarea României în spaţiul Schengen şi că în această ţară nu există probleme din punct de vedere al infracţionalităţii săvârşite de cetăţenii români. Cu o subtilă ironie, ministrul german a adăugat că românii care creează probleme au plecat probabil în Italia.
Surprinzătoare rocadă, nu-i aşa? Severa Germanie, transformată în suporter, iar înrudita Italie, în zbir. Şi datorită unei reuşite politici de integrare, emigranţii români din Germania par a furniza un model reuşit. În acelaşi timp, Italia este bântuită de spectrul violatorului carpatin. Şi într-un caz, şi în celălalt, responsabilitatea aparţine în final cetăţeanului român. Dacă monstrul Schengen se va întoarce, vinovaţii vorbesc sigur limba română.
