Bancuri cu italieni

Că italienii se pregătesc să ne facă vânt din Italia, sunt destul de sceptic. Cu o  economie în dificultate, cea mai fragilă din UE, căutând cu disperare surse de finanţare pentru a ieşi din stagnare, mă îndoiesc că Italia are cu ce înlocui forţa de muncă ieftină, o parte din ea românească. Românii produc 1% din PIB-ul italian, cu 800.000 de conaţionali cu acte legale sau clandestini. Sigur avem o problemă de imagine, cu ţiganii noştri, cetăţeni ai României (folosesc „ţigani“ ca şi Kogălniceanu, nimic peiorativ, dimpotrivă). Nu se integrează, locuiesc la marginea oraşelor, la Roma mai ales, unde sunt zeci de tabere insalubre, focare de infracţionalitate. Mai sunt şi alţi imigranţi – cei veniţi via Libia lui Ghadafi, din nordul Africii, care îngroaşă valul celor din Estul Europei. Taberele, vechi de 10-15 ani, au fost tolerate şi neglijate de autorităţile italiene, care s-au făcut chiar că nu le văd. Drama lacrimogenă a intervenit brusc într-un dublu context: al crimei lui Mailat (nu uit prezumţia de nevinovăţie, nu este încă judecat). Povestea s-a nimerit să explodeze pe fondul campaniei electorale pentru Primăria Romei şi pentru şefia Partidului Democrat, recent înfiinţat. Veltroni, în căutare de subiecte electorale, a lansat cu această ocazie, cu cinism, o psihodramă, pentru a câştiga simpatii şi voturi. Nu i-a folosit. A pierdut primăria mult iubită, paradoxal, chiar pe mâna lui. Partidele de centru dreapta i-au furat tema, „imigranţii“ au îngroşat-o bine de tot şi coaliţia Berlusconi/Fini/Bossi a ajuns la putere, agitând puternic tema „siguranţei cetăţeanului“. Nu poţi să promiţi miracole economice, dar poţi, pentru că e mai uşor, să strigi: „Afară cu străinii din ţară!“. Măcar cât e campanie şi şomaj, resentimentele faţă de cei diferiţi de tine pot fi exploatate uşor pentru că aduc şi voturi multe. Deşi campania s-a terminat, diverşi lideri continuă, ameţiţi de damful victoriei, să dea declaraţii belicoase, care nu au nici o acoperire. Frattini mă miră cel mai mult, pentru că a fost comisar european şi cunoaşte bine rigorile şi spiritul legislaţiei în privinţa liberei circulaţii în UE. Frattini vorbeşte tot electoral, agitând spiritele încă înainte ca guvernul italian să fi avut prima sa şedinţă. El se comportă deocamdată mai puţin ca un ministru de externe responsabil al unei ţări europene şi mai mult nostalgic, amintind de Italia secolului trecut prin discursul său autoritar. Nu ştiu ce i-a spus Tăriceanu, de exemplu, referitor la amprentarea celor din afara spaţiului Schengen, în conversaţia lor telefonică de săptămâna trecută, când s-a hotărât să îl trimită pe David pentru discuţii. Dar cred că sunt de aşteptat revizuiri ale acestei poziţii la Roma şi mă aştept la scăderea tonului prea belicos, dar câştigător, al campaniei. Campania „războinică“, ţinând de conflictul intern pentru putere, s-a terminat. E nevoie acum de un limbaj de pace, echilibrat, şi de prudenţă. Aventurile nu îşi au locul. Până atunci, Bossi vorbeşte de 300.000 de voluntari care aşteaptă să coboare din nord să facă ordine. Ministrul apărării nu se lasă mai prejos. A zis vineri, când David se găsea la Roma (coincidenţă?), că ar putea scoate soldaţii pe străzi. Multe comicării italieneşti, precum commedia del’arte, s-au născut aici, să nu uităm.
Taberele sunt lipsite de o igienă elementară, gazdă a infractorilor mari şi mici, a cerşetorilor şi şomerilor. Sunt văzute rău de autorităţile italieneşti pe bună dreptate, chiar dacă s-au instalat sub privirile tolerante ale administraţiei locale. O discuţie mai serioasă ar fi alta: de ce nu reuşesc autorităţile italiene să rezolve problema. Ar avea exemplul poliţiei germane, care de mai multă vreme a rezolvat chestiunea, după ce a fost confruntată cu această provocare. E adevărat că poliţia germană nu are uniforme desenate de Versace… Spiritul buf e mai puţin prezent la nord de Alpi, iar giumbuşlucurile populist-electorale de genul „afară cu străinii“, mai puţin prezente.