Alegeri locale mai simple ca oricând

Citesc câteva cercetări cantitative şi calitative despre problemele locuitorilor din marile oraşe ale României, le compar cu cele din anii 1996 şi 2000 şi mă mir singur ce diferite sunt. În 1996, locuitorii Bucureştiului doreau să se cureţe trotuarele şi spaţiile publice de chioşcurile apărute peste noapte, care vindeau ce nici cu mintea nu gândeai, să se strângă gunoiul adunat prin toate colţurile şi să se facă, o dată pentru totdeauna, ceva cu haitele de câini vagabonzi care terorizau oraşul, mai ales noaptea. În 2000, nu erau multe lucruri diferite, cu excepţia faptului că birocraţia şi corupţia din primării deveniseră teme mai importante decât câinii vagabonzi. Şi calitatea străzilor – pe atunci, pline de gropi şi capcane ştiute şi neştiute – devenise destul de importantă pentru oameni, anunţând parcă temele anului 2008. Câinii, corupţia, curăţenia, străzile, birocraţia – nu poţi spune că locuitorii marilor oraşe din România ar fi avut cerinţe aberante.
După opt ani însă, situaţia este complet schimbată. Oamenii – am mai multe date despre Bucureşti, dar şi despre Constanţa, Craiova, Iaşi şi Ploieşti – par a fi înnebuniţi de situaţia traficului urban. O spun în toate formele posibile: aglomerarea străzilor, greutatea de a găsi un loc de parcare, poluarea adusă de maşini, durata unei călătorii de acasă la serviciu şi de la serviciu la supermarketul de unde se fac cumpărăturile, costul carburantului când maşina merge cu circa 4 km pe oră (aceasta este viteza medie de deplasare în Bucureşti, între orele 9.00 şi 18.00, în zona centrală)… Transportul public pare aglomerat – vorbesc acum de Bucureşti – mai ales metroul şi tramvaiele la orele de vârf. În alte oraşe mari, oamenii se declară nemulţumiţi de faptul că minibuzele particulare sunt aglomerate, rău întreţinute şi circulă periculos. Unii dau vina pentru aceste situaţii pe Ceauşescu, alţii, pe poliţie, primărie sau guvern, nesimţirea altor proprietari de maşini şi încălzirea globală.
Cifrele statistice îi confirmă. Parcul de automobile din Bucureşti s-a dublat la fiecare şapte ani, ajungând astăzi la circa un milion de autovehicule, într-un oraş care în vremea comuniştilor avea o sută de mii. Tranzitul auto în Bucureşti s-a dublat la fiecare cinci ani, astăzi tranzitând Bucureştiul circa 80.000 de camioane grele pe zi. Poliţia spune că la intrările în Bucureşti nu sunt deloc rare zilele cu cozi de 4 km, ceea ce înseamnă că aşteaptă să intre în Bucureşti între 800 şi 1.000 de maşini, fie ele Maybach-ul lui Gigi Becali (cred că aşa se scrie – maşina, nu Gigi) sau buburuza de Matiz a unei cunoştinţe, doamnă modernizată, în fine, după ce 27 de ani a umblat cu o Dacie care îşi merită locul la muzeu.  
Preocuparea oamenilor pentru trafic explică de ce toate dezbaterile televizate de până acum în Bucureşti încep cu teorii şi intră imediat în problemele circulaţiei. Şi ni se aduc în minte toate cele promise şi nefăcute. Singurul oraş mai mare din România care are o centură ocolitoare este Piteşti, centură contractată în 2003 şi în sfârşit deschisă. Dacă vreţi senzaţii tari, vă rog să circulaţi pe centura Bucureştiului, incompletă încă din 1966, nici măcar în Nepal sau Kenya nu am văzut o asemenea aglomeraţie. Această centură a fost reproiectată în 2000, finanţarea deschisă în 2002, închisă în 2003, proiectată din nou în 2005, iar finanţarea nici acum redeschisă. De ce, cum e mai important pentru istorici, nu pentru omul care vine de la Craiova şi vrea să meargă la Constanţa, aşa că vizitează de voie, de nevoie şi Piaţa Romană. Metroul în Bucureşti este acolo unde l-a lăsat Ceauşescu, în subordinea Ministerului Transporturilor şi finanţat de fiecare locuitor al României, cu aceleaşi staţii şi aceleaşi dotări ca pe vremea când legea în ţara aceasta o făcea CC-ul, iar în subteran săpau membrii brigăzilor de tineret revoluţionar.
Cine vine cu un proiect credibil de uşurare a circulaţiei în fiecare oraş mare are toate şansele să câştige. Alegerile locale de anul acesta par mai simple ca oricând, chiar dacă Sorin Oprescu a ales să piardă ca independent, nu numai ca membru al unui partid.