Împărăţia bădăranilor români

Modârlău, ghiorlan, ţopârcă, mocârtan… Deşi mulţi dintre noi nu cunoaştem sensul acestor regionalisme şi arhaisme, fonetica lor ne înfioară de neplăcere. Limba română are o stranie calitate: cuvintele al căror sens ţine de deliciu şi eleganţă au o sonoritate sincronă cu înţelesul lor. Pronunţaţi cuvântul bomboană şi veţi simţi cum gura vi se umple de sunete rotunde şi dulci; sau şoptiţi cuvântul pufos şi buzele vi se vor împreuna moale. Sensul rimează cu sunetul în limba noastră şi la fel fiorul neplăcut al lui ţopârcă sau modârlan cu înţelesul lor, de bădăran sau mitocan. La fel cum carnea îmi tremură scârbită fizic de pronunţarea unor astfel de cuvinte, mintea şi inima prind culori ofilite când mă gândesc la împărăţia bădăranilor români. Căci o întreagă zoologie mitocănească străbate câmpul lumii noastre mioritice.
La baza lanţului trofic al mitocanilor dintre Carpaţi stau maneliştii de tramvai. Fenomenul de dată recentă, a cărui frecvenţă a crescut de când cu Revelioanele televizat – manelizate, constă în apariţia într-un mijloc de transport în comun – fie el metrou sau autobuz – a unui tânăr pe al cărui telefon mobil îşi derulează ofurile vreun „găgăuţă-minune“. Prima impresie este cea de sonerie de telefon, însă, după vreo două melodii, realizezi că omul profită de telefonul performant pentru a asculta o întreagă „discografie-vijelie“. Nici unul dintre călători nu va vocifera căci, deşi evident deranjaţi, oamenii sunt anesteziaţi de tupeul şi nesimţirea individului.
Urmează un soi mai periculos de mitocani: aceia care practică ciomăgeli centralizate cu predilecţie la ore civilizate. Isprăvile lor transformă un oraş altfel respectabil într-un campion al violenţei naţionale. Astfel de mitocani au nume cu rezonanţă de ring de box: Impresie, Turcitu, Enryko, Pară. Nici unul dintre concitadini nu va lua însă atitudine, întrucât cetăţenii sunt imobilizaţi de frică. Iar în Craiova, de frică nu te apără nici poliţia.
Dacă urcăm pe scara evoluţiei bădăranilor, vom da peste acele fiinţe ce se vor străjeri ai legii fundamentale a României şi formează numita Curte Constituţională. Membrii ei, încremeniţi într-o mumificată rigoare kafkiană, desfiinţează Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii, remarcând post-factum neconstituţionalitatea unei legi perfect valabile vreme de opt ani. Manifestările stradale ale cetăţenilor sunt inutile, întrucât instituţia cu pricina este mai presus de orice instanţă de pe cuprinsul ţării.
Nobilimea mitocanilor locuieşte, desigur, în lumea politică. Forme înalt evoluate ale regnului bădăranilor, politicienii ignoră cu seninătate cel mai sever raport al Comisiei Europene având ca tematică justiţia. Comisia consideră că modificările adoptate de parlament la Codul Penal „vor afecta substanţial negativ eficienţa anchetelor penale în România“. În acelaşi timp, raportul apreciază ca pozitivă activitatea DNA, duşmanul asumat al lumii politice. Politicienii, fie la guvernare sau în opoziţie, au semănat în aceste zile cu o frăţie a tăcerii în privinţa gravelor probleme ale justiţiei române, semnalate de Bruxelles.
Bădărănia a atins în România rangul unui sistem la fel de elaborat ca pânza unui păianjen, cu ochiuri mici şi dese. Aer respirabil mai găsim doar la periferia acestei urzeli înfiorătoare. În vechime, periferia mai purta şi numele de mitoc, iar locuitorii ei se numeau mitocani. Astăzi, mitocanii au emigrat în centru. Nouă, celorlalţi, ne rămâne să vieţuim acolo unde a mai rămas loc: pe margini.