Oamenii şi oborul

Singuri, cum au putut, Weissii au modernizat casa („Am făcut toalete şi duşuri, că la francezi aşa ceva era un lux orbitor, am pus centrală pe gaz pentru încălzire, am tras apă în camere, am schimbat reţeaua electrică, pentru că atunci când mergea televizorul nu mergea frigiderul, şi invers„, mă rog, poveşti de modernizare bine cunoscute), au transformat grajdul în atelier de lucru şi s-au pus pe treabă. Ce treabă?! Că agricultură nu ştiau, aşa că au arendat cele şapte hectare de pământ şi s-au apucat de turism. O agenţie din Anglia le trimite familii englezeşti tipice – câte trei-patru copii, mama, tata şi cumnata, un câine şi două pisici – care stau vara o săptămână, două, mănâncă, fac trasee şi învaţă în atelierul din fostul grajd diferite meserii – ceramică, prelucrarea lemnului, cusătorie, electricitate, producerea de uleiuri din plante, grădinărit, toate trăsnăile… Ian şi Jane sunt profesori, bucătari, spălătorese, cameriste… Se mai ajută cu câţiva oameni din zonă, dar rar, pentru că sunt scumpi, iar francezul la ora 12.00 lasă totul baltă şi se duce la masă, două ore… aşa e regula şi nu le-o scoţi din cap cu nimic. Sistemul se numeşte „learning farming„, adică ferme în care se învaţă. Aceleaşi familii vin câte doi-trei ani la rând, să înveţe mai multe lucruri. E mai ieftin ca la hotel şi mai plăcut. În plus, ca printr-o minune, copiii sălbatici şi gălăgioşi devin cuminţi şi harnici după un curs de ceramică unde trebuie să ridice vreo 20 de kile de lut pe zi ca să facă o farfurie strâmbă… Dar banii din turismul acesta nu ajung. Aşa că, în fiecare zi când nu au musafiri, Weisii se duc în pieţele ţărăneşti din zonă unde vând ce produc ei înşişi: vase de ceramică pictate în stil englezesc, portofele din piele organică luată de la fermele din jur, veioze din lemn cu un design uluitor de simplu, dar foarte elegante… Sunt cunoscuţi, lumea cumpără de la ei, iar turiştii englezi care umplu zona în fiecare vară se mândresc cu cadourile achiziţionate în Franţa.Nu mai am loc să vă povestesc despre fermierul din Anglia care a plecat pentru că i se furau utilajele, în timp ce în Franţa poţi să laşi tractorul pe câmp că nu ţi-l ia nimeni. Ba te mai şi sună vecinii să-ţi spună pe unde e. Despre olandezul care a plecat din Amsterdam cu nevasta lui şi s-a apucat să facă brânză în Franţa! Excelentă, de altfel… Despre australianul specialist în vinuri, care s-a apucat să facă vin de casă în Franţa şi care nu vinde la piaţă că nu are ce: toată producţia lui de vreo 1.000 de hectolitri o iau birturile şi familiile din zonă la doi euro litrul. Am văzut asemenea lucruri şi la noi. Prea puţine şi prea lente. La Horezu, unul s-a apucat să-şi facă un mic magazin cu ceramică produsă de el, acum sunt cinci-şase pe strada principală şi stau maşinile la coadă să cumpere. La graniţa dintre judeţele Brăila şi Ialomiţa, într-o câmpie arsă de soare, unde rar vezi un pom, am întâlnit familii care produc vinete coapte şi curăţate, ambalate frumos şi păstrate la frigider pentru iarnă. Puţin, prea puţin…În pieţele fermierilor de care vorbeam săptămâna trecută vând cei care produc ceva pe plan local. Ce povestesc mai jos se referă la sud-vestul Franţei, regiunea Dordogne, o zonă în mod tradiţional săracă, în ciuda climei şi reliefului. Clima este mediteraneană, iarna plouă, vara plouă, dar niciodată nu vezi zăpadă acolo. Relieful este uşor deluros, cu multe pâlcuri de pădure, la marginea cărora vezi duminica dimineaţa liote de vânători umblând ca bezmeticii după căprioare, mistreţi, iepuri şi fazani. Am aflat apoi că pâlcurile acestea de pădure sunt aproape toate noi, statul dă banii, iar tu îi pui la dispoziţie hectarele tale, se plantează pădure, iar statul îţi plăteşte anual o redevenţă pentru a o menţine curată şi sănătoasă. Tot ce creşte în pădure este al tău: animale, ciuperci, ierburi, turişti, vânători…
Familia Dufour este o familie de ţărani – cum altfel să numeşti pe cineva care stă la ţară şi trăieşte din agricultură? Dufourii au cinci hectare, produc porumb pe patru, iar al cincilea îl folosesc pentru solarii. Porumbul îl dau la vite, iar pe acestea le vând la angrosistul care vine în ziua şi la ceasul hotărâte, le cântăreşte, le plăteşte şi le duce unde numai el ştie. În solarii produc roşii, castraveţi, ardei, vinete, salată, varză, câte trei-patru varietăţi din fiecare. Cea mai mare parte a producţiei din solarii o vând la pieţele ţărăneşti din zonă, dar asta numai sâmbăta şi duminica. Ce le rămâne din producţia din solarii se prelucrează. Să nu credeţi că au o fabrică. Într-un fost grajd din piatră au amenajat un mic laborator, cu faianţă, apă curentă, electricitate, gaze la butelie şi fosă septică – în zonă nu există canalizare. În laborator au un cazan de inox unde fierb vegetalele, un aparat mic de produs abur cu care sterilizează borcanele, o presă de pus capace şi alt cazan, în care sterilizează borcanele gata umplute. Mai sunt un cântar şi câteva bidoane unde se ţin oţetul, sarea, piperul, ierburile aromate.  Asta e tot. Toată „fabrica“ Dufour costă vreo 2.000 de euro dacă o iei la mâna a doua. Acolo produc Dufourii ghiveci (ratatouille), pastă de roşii organice, pastă de ardei organic şi altele. Borcanele sunt etichetate manual, etichetele se produc în casă – după nişte norme foarte rigide – pe o imprimantă color. În toată zona, ghiveciul, roşiile, ardeii Dufour sunt bine cunoscute. Un borcan de 1 kg de ghiveci se vinde cu cinci euro, adică 18 lei. Şi Dufourii vând cam zece mii de borcane pe an…
La vreo 3 km de ferma Dufour este ferma Weiss. Altă minune. Jan are cam 60 de ani, este englez de origine cehă (tatăl său a venit în Anglia ca pilot de vânătoare în cel de-al doilea război mondial, s-a însurat cu o scoţiană, a murit în luptă deasupra Berlinului în 1944 şi a lăsat-o pe scoţiană cu patru copii, fără casă şi fără venituri), iar Jane, soţia lui, este englezoaică pursânge. Acum doi ani au devenit şomeri amândoi, în aceeaşi lună. Firma de distribuţie echipament sanitar unde Jane lucrase douăzeci de ani a fost cumpărată de alta, care a dat-o afară, iar firma de electronică unde lucra Jan l-a pus pe liber, înlocuindu-l cu doi emigranţi mai ieftini. S-au sucit, s-au învârtit, facturile creşteau, creditele presau – ca multe familii occidentale, trăiseră mai mult pe credit – aşa că au vândut casa din Scoţia cu 300.000 de lire, au plătit datoriile şi au cumpărat o fermă în Franţa cu 150.000 de euro. Şapte hectare de câmp şi o pereche de case de te pierzi în ele. Una are vreo şapte camere, cu o bucătărie foarte mare, cu cuptor de făcut pâine şi cămară. Cealaltă este un fost grajd, mare cât o zi de post. Clădirile acestea sunt pur ţărăneşti, din piatră cioplită manual, cu acoperişuri din lemn cu învelitoare din şindrilă. Reci şi umede de-ţi vine să te duci acasă.