Nebunia modelului românesc în UE (I)

De câţiva ani realizez pentru Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) şi un ONG american un studiu despre capacitatea presei din România de a rezista presiunilor politice sau economice. Pe scurt, ideea este că adunăm anual un grup de ziarişti, experţi media, oameni din publicitate şi ONG-uri şi îi rugăm să comenteze situaţia României, pe o listă de vreo 40 de indicatori, care variază de la legislaţie la stabilitatea economică a presei.
Scriind acest raport în fiecare an din 2003 încoace am observat o tendinţă uşoară de stabilizare, un progres anual minor, dar constant. Anul acesta, discuţiile din cadrul grupului au fost parcă mai deprimante ca niciodată. Notele pe care le-a primit România în 2007 au scăzut dramatic până la niveluri similare celor din vremea guvernului Năstase, când ne plângeam toţi că stătea Dorina Mihăilescu cu monitorizările pe capul nostru şi suna pe unde apuca pentru a nu mai fi invitaţi băieţii care îl enervau pe „domnu’ primu’ ministru“. Nu m-aş fi aşteptat în ruptul capului ca la primul raport după intrarea în UE să consemnez un regres atât de puternic. Şi nu este studiul CJI singura cercetare care constată înrăutăţirea situaţiei României. Tocmai a fost dat publicităţii studiul anual al organizaţiei Global Integrity (GI). Acesta este un instrument internaţional comparativ despre corupţie, concurent al celebrului Index al Percepţiei, realizat de Transparency International. Este şi mai bun, după părerea mea, pentru că măsoară gradul de pregătire al statului de drept pentru a face faţă corupţiei. Mă aşteptam ca la percepţie să stăm foarte prost (românii consideră că ţara lor e mai coruptă decât consideră cubanezii sau cei din Republica Moldova, ceea ce spune mai multe despre aşteptările înşelate decât despre starea de fapt; îmi închipui că săracii cubanezi au altele mai importante pe cap decât să se plângă de corupţie). Dar studiul GI nu analizează percepţii, ci starea de fapt, capacitatea angrenajului instituţional anticorupţie. România regresează şi aici în primul ei an de apartenenţă la UE. Ideea principală a capitolului pe România este că avem legi bune, pe care nu le aplicăm. Ceea ce se vede cu ochiul liber la televizor. Vorbim ca bezmeticii despre revenirea lui Adrian Năstase în prim-plan, în condiţiile în care acest om a fentat justiţia şi a evitat obţinerea unui verdict. Dacă am fi avut un verdict de nevinovăţie, aş fi fost printre cei care şi-ar fi cerut scuze pentru că a scris negativ despre Năstase. Dar avem un personaj care a ajuns simbol umblător al nefuncţionării justiţiei în România. Absolut toate aspectele blocării statului de drept se regăsesc în cazul Năstase: coalizarea parlamentarilor pentru protejarea unuia dintre ei, crearea de privilegii legale speciale pentru politicieni (protecţie sporită în faţa legii), folosirea tertipurilor procedurale prin amânări care sfidează bunul-simţ, laşitatea judecătorilor care sunt fericiţi că pot pasa dosarele altora, încurcături legislative premeditate, intimidarea publică a martorilor sub privirea unor procurori neputincioşi, spălarea de cadavre la televizor de către jurnalişti, cu o accentuată tendinţă spre idioţenie morală. Năstase este simbolul nepuţintei noastre. Iar noi facem analize complicate despre posibilităţile sale de revenire.
Cazul Năstase este doar un simptom al regresului general din primul an după aderare. Trebuie să spun că, din păcate, părem uşor nebuni, noi, ca popor. Părem un popor care s-a chinuit fantastic să ajungă undeva pentru a-şi da cu stângul în dreptul exact când a ajuns acolo. Săptămâna viitoare voi analiza de ce a ajuns România să fie văzută la Bruxelles ca un caz dramatic de regres după epuizarea condiţionalităţilor UE, care acţionau înainte de aderare.