Romeo, Julieta şi cuvântătoarele

Îmi place spectacolul „Romeo şi Julieta“ pe care l-a lăsat în urmă, la Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova, regizorul grec  Paraskevopoulos. Piesă de tinereţe a lui Shakespeare (ca şi preferata Corinei, „Visul unei nopţi de vară“), scrisă pe când Mihai Viteazul tocmai urcase pe tronul Ţării Româneşti şi se pregătea de Călugăreni, povestea celor doi tineri din Verona (vă mai amintiţi echipa danezului Elkjaer Larsen făcând furori în Serie A?) a fost de nenumărate ori transpusă pe scenele lumii sau pe marile ecrane. Nu am uitat muzica lui Prokofiev, nici scena finală, avându-i ca protagonişti, în ’65, pe Margot Fonteyn şi Rudolf Nureyev în baletul lui MacMillan şi nici filmul lui Zeffirelli, din ’68, dar am asistat de multe ori şi cu bucurie la montarea craioveană.
Buna dinamică şi expresivitatea, ieşirile discrete din text – în slujba umorului, trecerea cinematografică dintr-o scenă în alta, preotul purtând blugi, sorbind dintr-o doză de coca-cola, gaşca de prieteni puşi pe şotii, o Julietă mestecând gumă şi un Romeo şoptind, parcă, ironic: „Ce credeţi că sunt? Vreun romantic?“ îi fac pe mulţi dintre adolescenţii prezenţi în sală să nu se simtă doar spectatori. Ei chicotesc şi comentează aproape tot timpul, dar cum ar putea să tacă, atunci când Julieta e cu sânii goi, Romeo a rămas doar în chiloţi, iar lumina se stinge? Nostalgia febrilităţii zvârlirii hainelor dă târcoale şi celor mai vârstnici, iar ritmurile muzicale – de la sud-americane, la  un Nothing Else Matters de final al celor de la Metallica – potenţează emoţiile.
De multe ori, bunul-simţ învinge presiunea grupului, numai unii dintre puşti răspund la mobil, iar faptul că fluieră la sfârşit, ca la fotbal, poate fi şi semn că le-a plăcut ce au văzut. Îmi amintesc cuminţenia unor copii ce priviseră cu aviditate spectacolul, iar la ieşire rămăseseră cu ochii aţintiţi pe luminile oraşului, în ajun de Crăciun, acum mai bine de un an. „Dacă ar fi şi la noi aşa!“, tânjea o fată, smulsă imediat din visare de vocea imperativă a profei: „Haideţi la autobuz!“. „De unde sunteţi?“, l-am întrebat pe dascălul care încheia coloana. „De la Cruşeţ!“, mi-a răspuns. Unii dintre profesorii craioveni nu găsesc însă de cuviinţă să-şi însoţească elevii, după ce le cumpără bilete şi bifează activitatea culturală în condică. De ce s-ar expune? Copiii sunt bucuroşi să îşi facă de cap, sub privirile neputincioase ale plasatoarelor, să se întreacă în râgâieli şi în replici obscene. „Nu vă e ruşine?“, îi admonestează actriţa Nataşa Raab, trecând printre rânduri, într-un moment de respiro permis de rolul dădacei, şi demersul are oarece efect.
Ce simte noua Julietă, aflată la debut pe scena Naţionalului, în faţa unui public demn de „Poker“-ul lui Lustig, piesă (unii susţin că nu de teatru) îndrăgită de autorităţile locale care ne-o servesc de zilele oraşului? Ce simt ceilalţi actori, după zeci de ore de repetiţii, pe salarii minime, văzându-se la cheremul unor puşti, lipsiţi de anii de acasă şi de orice noţiune de civilitate, trimişi la teatru de o dirigă comodă?
Nu sunt pentru hamuri, dar, uneori, le înţeleg utilitatea. Altfel, am trăi în absurdul unui banc, ca acela spus de Luigi despre tipul care pariase cu muşteriii dintr-un bar că al său câine poate să vorbească. „Cum îi spune la chestia aia cu care se trage calul?“, a întrebat omul; „Ham“, a răspuns câinele. „Îţi baţi joc de noi?“, au sărit muşteriii şi i-au tras stăpânului o mamă de bătaie! După ce-au plecat, s-a apropiat şi câinele: „Trebuia să spun lesă?“