Spuneam în urmă cu câteva săptămâni că actualul conflict politic preşedinte – guvern induce iresponsabilitate ministerială. Cu alte cuvinte, orice ar face un ministru, oricât de evidente ar fi gafele şi greşelile, demiterea sau demisia depinde de poziţia faţă de Băsescu. Răzvan Traian Ungureanu a fost demis pentru că informaţia despre cei doi români din Irak nu a ajuns şi la prim-ministru, deşi traseul oficial al informaţiilor nu presupunea acest lucru. Adică a fost demis pentru că nu a făcut exces de zel. În realitate, faptul că încerca să joace pe gheaţă subţire punând politica externă peste lupta dintre palate (cum ar trebui să facă orice ministru de externe) i-a atras căderea. Cine nu e cu noi e împotriva noastră – criza politică ascute instinctele de haită până la cote odioase.
Scrisoarea prin care Traian Băsescu se arată în dezacord cu numirea Noricăi Nicolai la justiţie intră pe acelaşi calapod. Nici nu contează dacă are dreptate sau nu, contează să fie pus cu botul pe labe. Atunci când nepoata a votat în locul senatoarei, indignarea a fost unanimă. Acum, când Băsescu ne reaminteşte acel episod, indignarea se menţine doar la susţinătorii lui Băsescu.
Ba chiar, dacă ne-a reamintit episodul cu nepoata şi nu agreează ideea că unul dintre groparii reformelor Macovei în parlament ajunge să îi ia locul, Băsescu a încălcat Constituţia. Acuzaţia de neconstituţionalitate este vehiculată cu o iresponsabilitate îngrijorătoare.
Dacă un preşedinte îşi exprimă public opinia faţă de o propunere de ministru înseamnă că a încălcat Constituţia. Această frază nici nu trebuie demonstrată, este ca o axiomă. Se scriu articole întregi plecând de la simpla idee că aşa este, că s-a demonstrat deja. În fapt, nu există articol constituţional care să acopere acest aspect. Există doar interpretări foarte largi şi forţate. Atât de forţate, încât fac dintr-un preşedinte ales direct mai puţin decât un şef de stat simbolic. Eu, ca editorialist, am dreptul să exprim o opinie publică despre ideea ca Norica Nicolai să fie ministru al justiţiei (e o propunere stupidă, parcă făcută special să irite Comisia Europeană, care o ştie pe Nicolai ca unul dintre dinozaurii din parlament care au încercat permanent să şicaneze reforma). Deci, eu, simplu ziarist, pot spune aşa ceva în public. După opinia adversarilor săi, Băsescu nu ar avea nici măcar dreptul de a exprima o opinie. Te întrebi atunci la ce bun să mai candidezi şi să ai votul câtorva milioane de oameni?
Mai mult, Traian Băsescu este primul preşedinte al României care nu mai are putere de decizie asupra componenţei guvernului. Era inimaginabil pe vremea lui Iliescu şi Constantinescu ca preşedintele să numească miniştri pe care îi considera incompetenţi sau corupţi. Emil Constantinescu i-a golit guvernul lui Radu Vasile şi l-a forţat să demisioneze (iar acum predică rolul constituţional decorativ al preşedintelui). Dar precedentul Cioroianu din 2007 a dus la decizia Curţii Constituţionale, prin care preşedintele nu are drept de veto asupra componenţei guvernului. Atenţie: nu are drept de veto, dar poate cere reexaminarea propunerii.
De ce a fost nevoie de o decizie a Curţii? Pentru că nu e nimic precizat în Constituţie despre acest aspect. Deci abia în 2007 a apărut un text juridic care precizează rolul concret al preşedintelui în numirea miniştrilor. Nici vorbă că am avea ceva în Constituţie care să acopere tema, de vreme ce Curtea a fost nevoită să inoveze plecând de la principiile constituţionale.
Şi ce spune decizia Curţii din 2007? „Preşedintele României nu are drept de veto faţă de propunerea primului-ministru, ci are dreptul de a verifica numai corespunderea pentru funcţie a candidatului şi poate cere primului-ministru altă propunere de candidat la funcţie. În toate cazurile, respingerea candidaturii trebuie să fie motivată“.
Deci, Curtea spune că preşedintele nu are drept de veto, dar are dreptul de a verifica dacă acel candidat corespunde pentru funcţie şi trebuie să motiveze cererea de înlocuire. Adică exact ce a făcut Băsescu.
Ca să recapitulez, avem o Constituţie neclară, avem o decizie a Curţii pe care Băsescu a urmat-o întocmai, dar el o încalcă. Şi nici nu are şapcă.
