Timp de aproape o săptămână am fost extras complet din viaţa publică din România. Am fost la Bruxelles, îngropat în dosare şi înţepenit în întâlniri scurte cu funcţionari europeni bine instruiţi în domeniile lor. Sentimentul dominant la Bruxelles este că Bucureştiul este o problemă. Dar nu pentru ceea ce noi vedem din interior: că dl. Cioroianu face declaraţii naziste, că dl. Băsescu înjură clasa politică, Steaua nu mai e ce a fost, că extremiştii italieni au luat la ţintă românii care muncesc la negru sau la alb. Ci pentru lucruri plictisitoare şi lipsite de importanţă.
Deficitul comercial al României a ajuns la cote uriaşe pentru o ţară din Uniunea Europeană. Deficitul comercial reduce avuţia naţională pe locuitor, provoacă instabilitatea pieţei financiare, distruge capacităţile de producţie din ţară, în favoarea depozitelor importatorilor. Ca să reduci deficitul comercial, ai două soluţii. Soluţia pe termen scurt se referă la devalorizarea monedei naţionale, impunerea unor taxe pe importuri, creşterea inflaţiei pentru a reduce consumul. Taxe nu se pot pune, pentru că avem un Tratat de aderare. Devalorizarea leului se poate face, iar Banca Naţională s-a apucat de ea. Dar aceasta este o soluţie temporară şi, în general, proastă, pentru că are mai multe consecinţe negative decât pozitive. Soluţia bună ar fi fost să aduni toate forţele politice şi instituţionale, să vezi cum poate creşte exportul şi cum poate scădea importul, să faci un plan şi să-l pui în aplicare. Dacă România importă ţiţei de 2 miliarde de euro pe an, poţi să stimulezi producţia de energie din resurse alternative (hidro, biodiesel, solară, biomasă etc.) şi în doi-trei ani să vezi cum factura energetică externă scade sau cel puţin nu mai creşte. Nimeni nu face aşa ceva, aşa că ne putem aştepta la creşterea inflaţiei, scăderea nivelului de trai, distrugerea producătorilor autohtoni (fie ei cu capital românesc sau străin), creşterea corupţiei – pentru că unii producători vor căuta căi de salvare prin apel la resursele bugetare.
Procesul de reformare a justiţiei pare să se fi oprit. Ministrul justiţiei a dat o ordonanţă prin care se desfiinţează comisia prezidenţială care permite investigarea demnitarilor. O nouă comisie nu se formează, deci demnitarii nu pot fi anchetaţi. Aşa că nu avem corupţi. Şi aceasta, într-o societate în care publicul crede că principala problemă a guvernării este corupţia.
Nici una din temele europene importante nu are o contribuţie românească. Românii se duc la întâlniri, la Bruxelles sau Strasbourg, participă, iau note şi scriu rapoarte, dar nu vin cu nici o contribuţie. Temele europene actuale sunt dure şi cer multă gândire. Tema migraţiei interne europene – mii de localităţi din toată Europa sunt ameninţate cu plecarea locuitorilor, după ce s-au investit sute de miliarde de euro în reţelele lor de electricitate, apă, canalizare, gaze, drumuri. În fiecare stat membru sunt zeci de mii, sute de mii sau chiar milioane de imigranţi ilegali. Pînă şi micuţul Luxemburg are asemenea probleme. În Irak, nimic nu este limpede. În Afganistan, la fel. O ţară aflată în proces de aderare, Turcia, intră într-un conflict armat la graniţa cu Irakul. SUA ameninţă Iranul. Euro s-a întărit prea mult, ceea ce este bine pentru factura energetică a Europei, dar este foarte rău pentru exporturile europene. Aşa că este necesară protecţia companiilor europene care creează capacităţi de producţie în afara Europei, pentru a produce în monedă locală. Dar dacă firmele îşi mută capacităţile de producţie din Europa, atunci creează şomaj (unele ţări europene au 10 % şomaj) şi scăderea încasărilor bugetare.
Procese complicate, de care românii par a fi total desprinşi. Ne afectează şi pe noi, direct sau indirect. Dar nu ne preocupă. În mod ciudat, suntem mai puţin europeni de când am devenit membri cu drepturi depline decât în timpul chinuitului proces de aderare.
Să ne dăm o circumstanţă atenuantă. Vin alegerile europene şi referendumul pentru votul uninominal în varianta prezidenţială. Nu vom avea nici un sondaj la ieşirea din cabina de vot – pentru prima dată după mai 1990 -, aşa că orice este posibil. Nu există nici o formă de control asupra rezultatelor oficiale. Sondajele sunt puţine, dar bune. Pe baza lor, repartiţia celor 35 de locuri româneşti în Parlamentul Europei este relativ cunoscută. PD poate conta pe 13 locuri, PSD – 8 locuri, PNL – 6 locuri, PNG (adică Becali, pentru necunoscători) – 3 locuri, UDMR şi PRM- câte două locuri. Dacă Stolojan II (adică PLD, pentru necunoscători) reuşeşte să treacă pragul, face două locuri, luând unul de la cei trei mari de mai sus (PD, PSD, PNL). Dacă Stolojan nu reuşeşte, cineva de mai sus mai ia un loc.
Cu alte cuvinte, minunea clarificărilor politice nu se va întâmpla. Nu vom avea un partid de 50% care să domine scena politică. Nu vom avea nici 15 partide cu câte două locuri, să zici că eşti în Belgia. Minunea va fi că PD a luat ceva de la PSD, iar Becali a făcut o brânză şi în politică. Dar Europa trece pe lângă noi, iar noi prin Europa, ca gâsca prin apă.
