Italia, amore mio!

Stând ieri la o coadă, un vecin zice: „Ne-am făcut de cacao !“…Altul: „Ne-am făcut iar de ruşine!“, „Trebuia să stăm în sărăcia noastră şi să facem acasă şosele, spitale, fabrici… Nu să ajungem prin străini să luăm viaţa unui om, să umplem Italia cu curve şi droguri…“ Cam aşa comenta lumea, aşteptând să ajungă la casierie. Lumea, deşi nu se cunoştea, conversa cu pasiune, semn că îi frământa pe toţi acelaşi subiect… Aş mai reda un mesaj primit din Italia, de la un fost student al meu, proaspăt doctor în istorie, şi care lucrează de câţiva ani buni într-un hotel.  
„D-le profesor, pătrunderea străinilor în Italia a reprezentat şi reprezintă o adevărată gură de oxigen pentru economia italiană. Economia italiană în ansamblu este lipsită de competitivitate deoarece nu are resursele financiare care să îi permită întinerirea utilajelor. Decăderea italiană începe imediat după căderea zidului de la Berlin, deoarece poziţia strategică a acestei ţări s-a modificat. Americanii au părăsit în mare parte Peninsula deoarece, din punct de vedere strategic, este o altă situaţie. Italia nu a mai beneficiat de ajutoare economice şi din acel moment a început declinul lent, dar sigur. Pătrunderea străinilor a limitat această decădere deoarece competiţia pe piaţa muncii a creat o scădere a salariilor, fapt care a permis menţinerea competitivităţii multor industrii italiene. Dacă în mod absurd şi brusc toţi străinii ar pleca din ţară, Italia închide prăvălia deoarece pe şantiere 70% sunt străini, iar în fabrici, 50%. Italienii nu mai vor să muncească în aceste domenii deoarece este dificil şi caută un job de birou. Românii au pătruns în economia italiană destul de repede, deoarece există o bază de pregătire profesională şi de aceea au intrat pe piaţa de muncă. Italia are probleme majore, care sunt cauzate de  propriii italieni care nu-şi plătesc taxele şi impozitele, evaziunea fiscală fiind la stele…“ Cam aşa stăm. O economie care a avut nevoie de o infuzie masivă de forţă de muncă ieftină şi calificată a determinat autorităţile italiene să închidă ochii la valul de muncitori est-europeni care a invadat Peninsula, după o viaţă mai bună. Şi chiar să îi dorească, să îi ceară. Sunt oameni dispuşi să facă muncile nedorite de localnici şi/sau pe care aceştia le doresc, dar cer un salariu dublu şi triplu. Ţăranul român vine de acasă sărac lipit, cu câteva zeci de euro la el, şi e gata să doarmă în barăci, în câmp, pe şantiere, în gări. E plătit prost şi la negru, nu are asigurări sociale, e tratat ca vitele. Ca să aibă un ban să trimită acasă la copii şi la părinţii bătrâni, ca să cumpere un apartament sau să îşi facă o casă în satul lui, să îşi plătească o intervenţie chirurgicală la care nu are acces acasă, face tot ce i se cere, acceptă orice fel de condiţii. Pentru asta sunt „toleraţi“ românii în Italia şi vor fi în continuare doriţi, atâta vreme cât economia italiană nu poate supravieţui fără aceşti imigranţi. Italia s-a trezit cu un val de lucrători străini, veniţi aici cum o făceau italienii înşişi în secolul al XlX-lea, emigrând în Statele Unite, sau în anii ’50, când mergeau în Germania la muncă. I-au procopsit şi pe unii, şi pe alţii cu reţele de mafie, cu trafic de droguri şi de carne vie, asasinate, spălare de bani şi alte afaceri. Pe unde au apărut italienii în acele timpuri infracţionalitatea a crescut exponenţial. Astăzi, presa din Peninsulă scrie năzbâtii, uitând acest trecut al italienilor, probabil din amnezie sau dintr-un complex de superioritate. Primul cuvânt care îţi vine în minte când spui „Italia“ este „Mafie“… cum mi-a spus cu umor un italian acum vreo zece ani la Roma, „cea mai mare contribuţie a italienilor la civilizaţia umană“. A trebuit să îi amintesc eu alte lucruri (Michelangelo, Da Vinci, Veneţia, Verdi…) ca să ne înţelegem, atât era pus pe denigrarea propriei sale patrii amicul meu. Aceste cazuri, cum este cel determinat de crima lui Mailat, sunt ca o boală, care apare când două lumi se ciocnesc. Victimele colaterale ale Marii Europe. Autorităţile italiene au ştiut acest lucru. Asta nu mă face mai puţin trist la gândul că un om a fost ucis, fără nici o vină, ca efect al sălbăticiei şi dereglării mintale a unui rom, plecat din România cu un cazier încărcat. Normal era să nu ajungă în Italia – vina părţii române. Normal era să nu ajungă în postura de a ucide – vina părţii italiene.