Asistăm în aceste zile la ceva mult mai serios decât ar lăsa să se vadă caltaboşii şi palinca lui Remeş. Este un conflict serios între un grup de magistraţi, pe de o parte, şi un întreg sistem politic bazat pe corupţie şi înţelegeri subterane, de cealaltă parte. Cei care blamează conspiraţii şi poliţii politice vor să distragă atenţia de la tabloul general. Se vede acum că, atunci când clamam cu toţii prin presă că ne-am săturat de corupţie, unii o făceam serios, alţii doar pentru că dădea bine la public.
România are parte de un început de „mani pulite“, uriaşul scandal din Italia care a dus la anchetarea a mii de oameni, condamnarea a trei prim-miniştri şi a destructurat un sistem politic bazat pe corupţie, vechi de 50 de ani. Nici nu vă imaginaţi cât de mult seamănă situaţiile. Când echipa Morar a venit la DNA dând ceva semne de curaj, m-am documentat despre operaţiunea italiană şi am scris un articol în care încercam să trag nişte lecţii.
Iată câteva dintre concluziile pe care le trăgeam atunci în revista Dilema veche. Şi în Italia, ca şi în România, reţelele de corupţie erau puternice şi au reacţionat. Procurorii şi judecătorii au fost supuşi unui asalt politic şi mediatic extraordinar. Cum era aplicată o lege, parlamentarii o schimbau. Când a început anchetarea unor conturi elveţiene, au schimbat un acord cu Elveţia şi au blocat accesul la informaţii. Parlamentul italian a retras prin lege gărzile de corp ale magistraţilor, practic o invitaţie la crimă. Au dezincriminat dubla contabilitate când s-a găsit aşa ceva la partide. Aş putea continua, dar aţi înţeles ideea. Partea rea e că au şi avut ceva succes. Au complicat procedurile judiciare atât de mult încât procesele au durat enorm şi doar 582 dintre cele 12.000 de persoane anchetate iniţial au fost condamnate până la final. Cu toate acestea, „mani pulite“ nu este considerat un eşec. E un succes pentru că a schimbat sistemul. Nu au mers toţi cei anchetaţi la puşcărie, dar reţelele lor au fost destructurate, expuse public şi deparazitate prin lumină. Până la urmă, asta face diferenţa.
O lecţie pozitivă este următoarea: contează presiunea publică. Atunci când primul guvern Berlusconi a încercat să dezincrimineze infracţiuni din sfera corupţiei, magistraţii implicaţi au ameninţat cu demisia colectivă. Publicul a ieşit în stradă, preşedintele Italiei a respins proiectul. Cred că ne apropiem şi noi de momentul în care DNA va avea nevoie de susţinere publică. O să vedem atunci pentru câţi dintre noi lucrurile astea chiar contează.
Ultima lecţie (tristă): magistraţii nu trebuie să se aştepte la recunoştinţa patriei. Nu vor fi eroii tuturor. Când corupţia se confundă cu sistemul, multă lume are de pierdut din curăţenie (chiar ziarişti, îi vedeţi ce disperaţi sunt!). După ce a scăpat prin şiretlicuri (a schimbat legea) de condamnare, Berlusconi a pus pe magistraţi tunurile mediatice pe care le deţinea. După câţiva ani, populaţia s-a plictisit de atâta scandal serios, a vrut divertisment TV. Judecătorul Di Pietro e un simbol al anticorupţiei, dar un simbol votat de câţiva. Cariera sa politică ulterioară a dezamăgit. A fost chiar pus la rândul său sub acuzare pentru abuz, dar a fost achitat.
Daniel Morar nu va avea parte de lauri. Să sperăm că va avea măcar şansa, ca şi Di Pietro, să dea sistemului un şut din care să nu-şi mai revină în aceeaşi formă.
