Şcoala – un paşaport mai bun

Toate studiile moderne de sociologie arată că – în orice societate sau naţiune – educaţia este factorul principal, deşi nu unicul, pentru construirea unei vieţi individuale decente. Cu cât ai un nivel mai înalt de şcolarizare, cu atât şansele tale ca intrarea în piaţa muncii să se facă pe o poartă promiţătoare sunt mai mari. Sigur că există excepţii de geniu. Adversarii teoriei de mai sus, cei care pun preţ pe „şcoala vieţii“ şi pe experienţa personală, răspund imediat cu cazul lui Bill Gates, mulţi ani cel mai bogat om din lume, exmatriculat din facultate pentru că se ocupa de calculatoare, nu de examene. Dar Bill Gates este unul, unic, irepetabil. Pentru cei aproape patru milioane de elevi şi studenţi din România nu ar fi deloc atrăgător să ştie că şansa de a deveni Bill Gates, dacă pleci de la facultate, este mult mai mică decât şansa de a câştiga zece milioane de euro la Loteria Naţională. Excepţiile produc numai justificări personale, nu şi mecanisme sociale durabile.
Şi vine calculul statistic. România este un caz special în Europa, de multe decenii. România are cea mai scăzută pondere de persoane cu studii superioare în populaţia ocupată (respectiv cea care prestează o muncă, fie ea retribuită sau nu). Un milion de persoane au studii superioare în România din aproape opt milioane de persoane ocupate. Ceva mai mult de zece la sută. În Albania, proporţia este de 19%, în Rusia – de 22%, iar în SUA – de 24%. În ţările europene, cu excepţia Irlandei, sunt în jur de 20%. Irlanda este un caz special. Unele studii vorbesc de aproape 40% persoane cu studii superioare în totalul populaţiei ocupate. Astfel s-ar explica, de altfel, şi formidabila dezvoltare economică a acestei ţări, care în anii ’50 era printre cele mai sărace din Europa, iar acum se apropie – ca indicatori, nu ca volume – de grupul celor opt state dezvoltate.
Cauza situaţiei României este binecunoscută: reducerea locurilor din învăţământul superior în perioadele 1945-1965 şi 1980-1990. Aproape treizeci de ani ai secolului trecut studiile universitare au fost o raritate pentru populaţia României. Dacă îmi aduc aminte bine, în 1989 au fost primiţi în facultăţi numai o sută de mii de studenţi în anul I, mai puţin de 30% din totalul absolvenţilor de liceu ai acelui an. Pentru fiecare loc în facultăţi în anul 1989 s-au bătut patru tineri, pentru că oameni care nu reuşiseră cu un an-doi-trei înainte mai încercau o dată şi încă o dată, până reuşeau. La Drept erau 16-20 pe loc, la Electronică, Medicină, Arhitectură, Teatru, Educaţie Fizică se depăşeau uşor concurenţe de 30-35 de candidaţi pe un loc. Nu mai era o selecţie a valorilor, ci pur şi simplu o roată a norocului. Tineri excepţionali, cu media 9,50 la admitere, erau respinşi de sistem şi trimişi în funcţii birocratice, ruinătoare pentru destinul lor individual.
După 1990, lucrurile s-au mai schimbat în bine. A apărut învăţământul superior particular, s-au redus presiunile financiare asupra învăţământului superior de stat, au apărut oportunităţi de studiere în străinătate. Totuşi, între recensământul din 1992 şi cel din 2002 diferenţa este de numai 300 de mii de persoane cu studii superioare din totalul populaţiei ocupate. Au redus „producţia“ învăţământului superior emigraţia, pensionările anticipate, procentele mari de abandon şcolar în ultimii ani de facultate.  
Situaţia stocului de învăţământ al populaţiei României este atât de specială în Uniunea Europeană, încât Comisia Europeană a hotărât ca sume foarte importante să fie alocate României pentru ceea ce se numeşte „educaţia adulţilor“: şcoli de scurtă durată, cursuri, seminarii, stagii de pregătire specializate care să compenseze într-un fel nivelul scăzut al anilor de şcoală. Problema este că şi aceste forme se adresează tot celor care au un nivel mai ridicat de şcolarizare. La cursurile de pregătire vin mai ales persoane cu studii medii şi superioare, mai rar cei cu studii gimnaziale (1,8 milioane), iar dintre cei cu 4 clase sau fără studii (peste 600 de mii de persoane), e greu să prinzi pe cineva la şcolarizare, chiar dacă oferi „casă, masă şi manuale“, cum se spune în domeniu.
Sigur că se poate trăi bine, chiar foarte bine, cu ani puţini de şcoală. Fiecare are câte un exemplu: un cioban practic analfabet care are miliarde în conturi (nici o asemănare cu viaţa reală, vă rog!) sau unul care abia a absolvit 4 clase, iar acum are magazine şi ateliere de tinichigerie. Dar acestea sunt doar cazuri, nu şi modele. Creşterea unei societăţi nu se face cu excepţii, ci cu volume. Dacă nu facem ceva pentru învăţământ, vom ajunge ca în situaţia acelor antreprenori tineri care săptămâna trecută îmi spuneau că au 1.000 de utilaje („mijloace fixe“), dar numai 300 de salariaţi – nu mai găsesc maiştri, tehnicieni, ingineri, contabili. Au însă o liotă de avocaţi care se ocupă de procesele cu clienţii, nemulţumiţi că lucrările contractate nu se fac la timp.