Înscenări, trageri şi ejaculări precoce

Puţine naţii îmi par capabile să lupte împotriva corupţiei cu asemenea determinare ca românii! Câţi primari, viceprimari, funcţionari – chiar şi din ministere -, şefi de bănci, de întreprinderi, de instituţii, de consilii judeţene, câţi oameni de afaceri nu au căzut victime, mai ales în ultimii zece ani, în teribila campanie? Declanşată în timpul preşedinţiei lui Emil Constantinescu (în anii 1990 – 1996, sub domnia lui Ion Iliescu, nu am avut corupţi), dusă pe culmi de premierul Adrian Năstase, care a creat celebrul PNA, şi continuată cu vrednicie astăzi, în special la DNA, bătălia se anunţa şi se anunţă necruţătoare.
N-a fost seară să nu vedem la televizor vreo spectaculoasă arestare sau câte un demnitar chemat de procurori la audieri! Dosarele celor mai mulţi dintre aceşti împricinaţi au ceva în comun: sunt, după spusele titularilor, politice. Victime ale unor mascarade puse la cale de pârdalnicii adversari politici, bieţii oameni explică, zâmbind, în faţa camerelor de luat vederi, că nici vorbă de tunuri financiare, de mită sau foloase necuvenite, de terenuri publice împărţite prietenilor, de fals şi uz de fals etc. Fiecare urgie abătută asupra lor este, de fapt, o înscenare! Lucru confirmat, aproape întotdeauna, de judecători care, din lipsă de probe, de procedură sau mai ştiu eu din ce insuficienţă, clasează nefericitele cazuri, făcând dreptate. Felul în care se finalizează efortul de mulţi ani al poliţiştilor, al lucrătorilor din SRI, al procurorilor, fenomenul care se întâmplă în momentul hotărâtor pentru un dosar minuţios sau mai de mântuială pregătit (după caz), poate fi trecut în tagma „ejaculare precoce“ (în care încap, în opinia unui prieten al meu, tot soiul de evenimente sociale contemporane).
După o remarcabilă investiţie de energie şi de resurse pe care statul român o face pentru a descuraja furtul din banii publici, pentru a recupera imensele sume sustrase, pentru a-i pedepsi pe cei care au adus prejudicii economiei naţionale, el rămâne, mai mereu, nesatisfăcut. Deşi cuvintele oracolului din Delfi, „Nimic prea mult“, par a constitui deviza sub care el, statul, mobilizează o armată de oameni care trudesc mulţi ani pentru a aduna probe într-un dosar, rezultatele nu sunt cele scontate. Judecătorul, plătit din bani publici, decide sau constată că probele lipsesc sau nu sunt de ajuns, năruind astfel îndelunga strădanie a unei echipe plătite şi ea din bani publici. Astfel încât nu e zi să nu vedem pe micile ecrane cum sunt achitaţi cei acuzaţi în astfel de cauze.
Statul nu doar că nu îşi recuperează prejudiciul, dar cheltuieşte sume importante, poate la fel de mari pe termen lung, pentru a răsplăti osârdia celor angajaţi să cerceteze, să pună sub acuzare şi să achite (după cum se vede) pe cei care l-au prejudiciat. Contribuabilul care pune un bănuţ în buzunarul statului, plătind toate acestea, se poate consola cu gândul că a contribuit la bunăstarea unor compatrioţi situaţi de o parte şi de cealaltă a baricadei: unii – hoţi, alţii – corupţi, iar ceilalţi (mai numeroşi, sper) – combatanţi împotriva hoţilor şi a corupţilor.
Privind, atât cât mă lasă fumigenele, la această tevatură, îmi amintesc glasul tărăgănat cu care un unchi rostea (gândind, poate, la vremurile tinereţii şi ale unei sporite potenţe) cuvintele unei pure şi intense nostalgii: „Ce mai trageri!“. I-aş povesti (a murit, mai demult) despre extraordinarele, răsunătoarele trageri la care asistăm astăzi, chiar dacă ele sunt… pe sfoară.