După cum poate unii cititori au observat, în acest colţ de pagină m-am ferit să comentez excesiv acţiile şi reacţiile preşedintelui Băsescu.
L-am lăudat pentru salvarea jurnaliştilor români capturaţi în Irak (iunie 2005), mi-am exprimat de câteva ori nedumerirea că premierul Tăriceanu
i-a devenit duşman personal – nu pricep de ce, dar asta e problema mea – am comentat cu amuzament felul în care doamna Udrea i-a furat inima, 20 de procente din încrederea publică şi câteva bileţele care în mod normal ar trebui să se supună legii secretului de stat, l-am felicitat pentru ideea de a deschide dosarele Securităţii (deşi iniţiativa a aparţinut liberalilor) şi pentru faptul că l-a desemnat pe Vladimir Tismăneanu preşedintele comisiei de analiză a comunismului.
M-am ferit să comentez ce face şi ce zice că face preşedintele Băsescu pentru că nu sunt credibil pe acest subiect. Am fost cancelarul primului ministru Năstase, am participat cu tot sufletul la campania electorală din 2004, m-am înşelat citind cifrele din sondaje (eu credeam că Uniunea PSD+PUR nu va atinge mai mult de 30% în vot direct, dar că Adrian Năstase va câştiga alegerile prezidenţiale). Mi-am petrecut zeci de nopţi şi zile pe avioane către Bruxelles şi îngropat în tone de dischete şi compact discuri ca să le spun partenerilor noştri din Comisia Europeană că România nu va redeschide dosare de negocieri, aşa cum susţinea sus şi tare candidatul Băsescu în cursa prezidenţială. Comisarii europeni spuneau: „Dacă tot le redeschideţi, de ce să le închidem şi pe ultimele două – respectiv Justiţie şi Afaceri Interne (celebrul JAI) şi Concurenţa!“. Ar fi urmat ca la Consiliul European din 17 decembrie 2004 să se constate că numai Bulgaria a încheiat toate capitolele de negociere, iar România nu, astfel încât România urma să devină membru deplin al UE abia prin 2009-2010, o dată cu Croaţia… Milioane de oameni care călătoresc azi cu buletinul în toate ţările Europei ar fi stat la cozi pentru vize pe ici-pe colo şi ar fi rămas în economia gri a Europei ca salariaţi ilegali, dar toleraţi, în industriile marginale ale UE. Acum pare o glumă proastă, dar ameninţarea cu redeschiderea dosarelor de negociere deja închise a creat panică, neîncredere şi resentimente în toate instituţiile europene, percepţii încă nici azi eliminate complet. Nu am deci cum să fiu credibil în judecata mea asupra lui Traian Băsescu, oricât de obiectiv aş încerca să fiu.
Credibil-necredibil, tot trebuie să comentez o vorbă – aruncată în joacă, aşa ca toate vorbele lui Traian Băsescu. Invitat de tineri care doresc să facă politică să le vorbească, Traian Băsescu se autoevaluează ca fiind „un preşedinte de nota 10 plus“. Scurt. Adică foarte bun. Cel mai bun. Peste nota 10 plus nu se mai poate obţine nici un calificativ. Este excelent. Poţi fi dat de exemplu. Poţi să ţii cursuri de preşedinţie oricui în lume. Eşti departe de Bill Clinton care, după două mandate unice în istoria americană (inflaţie aproape de zero, deficit bugetar redus la o treime, datorie publică şi externă redusă la jumătate, creştere economică de 5-6% anual, de parcă eram în anii 1900, nu la sfârşitul secolului al XX-lea), spunea că nu ştie ce a făcut bun, dar a încercat să nu facă multe lucruri rele. Eşti departe de Tony Blair, cel care a transformat Partidul Laburist din ciuca bătăilor politice într-un partid de guvernare de trei mandate, iar Marea Britanie dintr-o baroneasă decrepită în cea mai dinamică naţiune dezvoltată a lumii, care la sfârşitul celui de-al treilea mandat spunea că zece ani ca prim-ministru şi treisprezece ani ca preşedinte de partid i-au oferit multă experienţă, şi bună şi rea. Sau, într-o altă cuvântare, că Marea Britanie ar fi meritat, poate, un prim-ministru mai bun decât a fost el.
Cum spuneam, vreau să comentez această autoevaluare a preşedintelui Băsescu, dar nu pot. Puţini au remarcat fraza şi numai unul a comentat-o înaintea mea: inteligentul politolog Tom Gallagher, singurul neromân din cei 400 de milioane de europeni care scrie în România despre ce se petrece în România. Gallagher decriptează astfel vorba aruncată de Traian Băsescu: Tinerii cu ambiţii politice trebuie mai întâi să înveţe lecţia smereniei, a atitudinii respectuoase şi a comportamentului modest, precum şi cea a cultivării spiritului constant autocritic, altfel se vor comporta curând ca nişte bulibaşi desemnaţi, aşteptând ca anturajul să proclame nonstop şi la unison: „Da, şefu’, să trăiţi, şefu’, mata nu poţi greşi!“.
Traian Băsescu nu mai este un politician. A ajuns şef. Cel mai bun. Perfect. Este ultima etapă. De aici încolo începe căderea.
