De se să ne pese de Kosovo?

Au circulat zvonuri, la finele săptămânii trecute, că Europa ar fi supărată pe noi din cauza atitudinii noastre faţă de Kosovo şi că ar fi fost cât pe ce să ne facă o mustrare. Asta a fost cât pe ce să fie o ştire, dar, dat fiind tipicul profesionalism al presei româneşti, a rămas la stadiul de bârfă fără temei. E adevărat că îngrijorarea faţă de poziţia României în chestiunea Kosovo a existat, şi foarte serioasă, în primăvară, suficient ca orice om înţelept să priceapă că nu are sens ca România să facă opinie separată în chestiunea Kosovo dacă restul Europei este în consens.
Dar de atunci lucrurile
s-au schimbat. Planul Ahtisaari, din start moderat de teama contrareacţiilor (planul propune independenţa Kosovo doar treptat, sub supraveghere internaţională şi cu multe condiţii, şi nici nu o numeşte astfel) ar fi trebuit să fie deja în Consiliul de Securitate spre aprobare, dar nu a mai intrat şi nici nu e iminent să intre, pentru unicul motiv că, dacă intră acum, cade. Şi alte ţări europene s-au declarat contra, toate, ca şi noi, cu probleme interne de separatism (Spania, care are autonomişti şi separatişti în Ţara Bascilor şi Catalunia; Slovacia, care are unguri autonomişti, ca şi noi; Grecia, care are minorităţi în Tracia şi e singura ţară în afară de noi mai prietenoasă cu Serbia). Până să avem un consens european, relaţiile cu Vladimir Putin s-au degradat aşa de mult din cauza scutului antirachetă american (şi a otrăvirii de către agenţi ruşi a lui Litvinenko la Londra), că Rusia, dintr-o opozantă moderată şi care voia doar un troc, a devenit o opozantă vocală şi care blochează toată situaţia. Aşa că, sincer, orice ar face România nu prea contează. Nu a contat niciodată pentru Kosovo, dar într-o vreme mă temeam că ne stricăm degeaba relaţiile cu europenii. Realmente, momentul este depăşit şi, dacă Traian Băsescu o să continue să facă reclamă planului partiţionist al sârbilor, nu mai văd nici o mare nenorocire. Deşi, evident, aş prefera ca preşedintele Băsescu şi ministrul Cioroianu să ajungă la un mesaj comun, că e penibil ce fac acum, când vorbesc două limbi separate.
De ce să ne pese nouă de Kosovo?, se poate întreba cititorul. Şansele ca să ajungă vreodată Covasna – Harghita un fel de Kosovo sunt mici. Noi nu am închis şcolile maghiare de acolo, cum a făcut Milosevic, dimpotrivă, le-am redeschis pe cele închise de Ceauşescu. Nimeni nu dă afară ungurii din poziţiile publice din aceste judeţe ca să numească români, nimeni nu e discriminat, cum a fost în Kosovo, câtă armată mai avem pe acolo e închisă în cazărmi şi, dacă locuitorii sunt jefuiţi de baroni locali şi regionali, au consolarea că aceştia sunt unguri, ca şi ei. Deci, condiţiile nu sunt câtuşi de puţin similare, astfel ca noi să formulăm o poziţie în ceea ce priveşte Kosovo, care nu ia deloc în considerare interesele kosovarilor (care nu vor mai coabita cu sârbii, orice le-am face) sau ale sârbilor (care nu se vor relansa în cursa pentru integrarea europeană până nu scapă şi de această ultimă chestiune care îi blochează), ci numai pe ale noastre. A vrea pace durabilă în Balcani, dar fără să creăm un precedent în Kosovo, că îl pot folosi la rigoare maghiarii, sunt două obiective contradictorii şi trebuie să ne hotărâm la unul singur.
Secesiunile nu sunt, în general, bine văzute în dreptul internaţional. Singura situaţie în care secesiunea e admisibilă, dincolo de cea rarisimă, când se produce prin acordul ambelor părţi, ca în fosta Cehoslovacie desfăcută într-o Cehie şi o Slovacie, e situaţia în care regiunii secesioniste îi sunt sistematic încălcate cele mai elementare drepturi, mergând până la dreptul la existenţă. Invadând Kosovo şi trimiţând pe drumuri sute de mii de refugiaţi, Milosevic a creat, în prostia lui, exact această circumstanţă. De atunci, lucrurile au intrat pe un făgaş care nu mai poate duce decât la separare. Chestiunea este cum operăm această separare fără să încurajăm pe alţi separatişti care au cu toţii ochii aţintiţi asupra acestei provincii.
Americanii repetă nonstop în ceea ce priveşte că Kosovo nu e un precedent. Pentru ei nu o fi, dar pentru oricine altcineva este. A ignora acest lucru şi a nu negocia cu toţi cei care ar avea la rigoare de suferit e o eroare. A doua eroare, şi mai penibilă a comunităţii internaţionale, este alibiul pe care şi-l ia faţă de crearea unui nou stat etnic în Europa, condiţionând naşterea statului Kosovo de statutul său multinaţional. Va să zică, paradisul naţiunilor a eşuat peste tot, în birocratul stat habsburg, ca şi în represiva Uniune Sovietică, şi singurul loc unde o să contruim noi o Elveţie nouă este în Kosovo, unde 70% dintre respondenţii unui sondaj de-al meu pentru ONU spun că familia lor a avut direct de suferit la ultimul război! Sigur, e penibil să recunoaştem – după ce atâţia ani a fost susţinut contrariul – că naţionalismul şi democraţia sunt inseparabile, că e cvasiimposibil să construieşti state democratice în ţări împărţite de mai multe naţiuni şi că fiecare grup autoderminist care are o regiune unde e majoritar şi vrea să se separe o să reuşească până la urmă.
Dar, realist vorbind, asta e situaţia. Kosovo nu e nici primul, nici ultimul caz. E singurul care are pile la americani, dar în vremurile astea nici asta nu e o garanţie a unui parcurs fără obstacole. Iar în ce ne priveşte pe noi, cu sau fără intervenţia noastră, lucrurile se vor aranja la fel, aşa că, dacă păstrăm o linie mai ştearsă şi nu mai dăm declaraţii deloc, darămite contradictorii, avem doar de câştigat.