Mari români, mari portughezi

Laboratoarele BBC au creat un show care s-a răspândit cu repeziciune în mai toate ţările cu televiziuni dezvoltate. Programul s-a numit Great Britons (mari britanici) şi se baza pe votul acordat în două etape de telespectatori pentru diferite figuri considerate cruciale de public. Cu alte cuvinte, programul răspunde la întrebarea „pe cine consideră publicul de azi ca fiind cei mai mari oameni ai poporului?“.
În Marea Britanie nu au fost surprize. Cel mai mare britanic al tuturor timpurilor a fost ales Winston Churchill, învingătorul lui Hitler, cel care a apărat insulele cu o încăpăţânare pe care o putem numi tipic britanică. În Rusia, televiziunea publică a fost destul de prudentă să facă o cercetare de opinie înainte de a cumpăra programul de la BBC, a ieşit Iosif Vissarionovici Stalin, aşa că programul nu a mai fost aplicat… În Statele Unite ale Americii a fost foarte greu pentru publicul american să aleagă între Ronald Reagan – învingătorul URSS şi al recesiunii economice – şi Abraham Lincoln – cel care a abrogat sclavia în SUA. Până la urmă, învingător a fost desemnat Ronald Reagan, actorul american de mâna a doua devenit un politician universal de mâna întâi.
În România, cel mai mare român a ieşit Ştefan cel Mare, urmat de Carol I, Mihai Eminescu, Mihai Viteazul, Richard Wurbrand, Ion Antonescu, Mircea Eliade, A.I. Cuza, Constantin Brâncuşi şi Nadia Comăneci. Poate că par bombastic, dar ierarhia românească a fost o perfectă lecţie de spirit patriotic. Şi o deplină demonstraţie că oamenii au nevoie de modele, iar personalităţile cu mintea clară şi direcţia bine conturată rămân în memoria publică. Din primii zece români, jumătate sunt foşti şefi de stat, doi sunt artişti, o sportivă, un savant şi un fost comunist devenit preot.
Ierarhiile compuse de programul BBC nu sunt prea ştiinţifice, dar sunt coparticipative: publicul votează, participă la dezbaterile despre destinul fiecărui candidat la gloria publică, asistă la analize şi comentarii deplin calificate. Chiar aşa, lipsit de temei ştiinţific, programul are ceva în plus faţă de manelismul televiziunilor comerciale din Europa.
Dar acest program trezeşte dureri vechi şi deschide răni acoperite, dar nevindecate. În Portugalia, de departe, cel mai mare portughez nu a fost desemnat Vasco da Gama, cel care a descoperit drumul maritim către Indii, nu a fost ales de Sousa Mendes, cel care a salvat mii de evrei de teroarea nazistă în Europa, ci Antonio de Oliveira Salazar, dictatorul Portugaliei pentru patruzeci de ani. Televiziunea publică portugheză a încercat să-l elimine din competiţie, ceea ce a provocat o enormă revoluţie în mass-media şi pe blog-uri. Până la urmă, televiziunea a acceptat votul popular şi l-a declarat pe Salazar câştigătorul competiţiei. Ceea ce a intensificat dezbaterea publică.
La cinci ani după moartea lui, în 1975, în Portugalia a avut loc „revoluţia garoafelor“, o revoltă militară sprijinită de comunişti (care, în ciuda prigoanei regimului lui Salazar, au fost totdeauna foarte influenţi în Portugalia) şi social-democraţi, care însă nu a adus decât zece ani de declin economic şi corupţie. Numai acceptarea Portugaliei ca stat membru în Uniunea Europeană în 1985 a pus capăt recesiunii economice, dar nu şi corupţiei. Chiar şi astăzi, problema corupţiei este pe primul loc pe agenda publică în Portugalia.
Dezbaterea din Portugalia în jurul lui Salazar şi al poliţiei sale secrete, celebra PIDE, are toate asemănările posibile cu dezbaterea din România în jurul Securităţii şi regimului comunist. Cu o diferenţă: portughezii nu ştiu nici acum dacă Salazar trebuie condamnat pentru ceea ce a făcut rău sau onorat pentru ceea ce a făcut bun (neutralitatea din timpul celui de-al doilea război mondial, creşterea economică susţinută dintre 1950 şi 1970, alfabetizarea, reforma agrară etc.). Iar această confuzie alimentează încă părţile întunecate ale politicii şi administraţiei portugheze.