Încălzirea globală şi încălzirea locală

În unele ţări a venit vara! În România, chiar foarte drastic, cu temperaturi de peste 40 de grade. În Anglia, cealaltă ţară europeană în care am locuit în acest semestru academic, dimpotrivă. Ploi şi inundaţii. După trei luni la maximum 20 de grade la Oxford, m-am întors acasă acum câteva zile şi, când am deschis ştirile pe internet la BBC, conform unui vechi obicei, setarea pe care am făcut-o mă informează în colţul din dreapta jos că azi, la Oxford, la 100 km de Londra, sunt 18 grade. Poţi să crezi? La Bucureşti, la umbră, sunt 43.
Intrigată fiind de aceste date paradoxale, am luat statisticile la puricat. Am aflat astfel că în toată lumea emisia de dioxid de carbon, presupusa sursă a încălzirii globale, a fost cea mai mare în Europa după cel de-al doilea război mondial. Cu toate acestea, temperaturile nu au crescut, dat fiind că, din cauza unor fenomene de pe soare, care e când mai cald, când mai puţin cald, din motive doar de el ştiute, chestia s-a nimerit într-o perioadă când soarele nu se încălzea, deci nu s-a cunoscut. Temperaturile au început să crească atunci când soarele s-a încălzit iarăşi, dar el s-a oprit din nou. În Anglia, încălzirea s-a oprit pe la mijlocul anilor ’80, de atunci temperaturile medii au fost constant mai scăzute. Anul acesta a avut primăvara cea mai umedă şi rece de la Revoluţia franceză, din 1790. Eu am sărbătorit 13 ani de căsnicie la Oxford în acest an, într-o casă la un minut de biserica ortodoxă din Canterbury Road, unde m-am măritat în 1994. În acel 7 iulie erau 40 de grade afară. Anul ăsta, deşi era soare şi nici un nor, au fost doar 20.
Am impresia că e o ştiinţă complicată asta cu vremea, chiar mai ambiguă decât ştiinţa socială în care        mi-am luat eu doctoratul. Cheia problemei este dacă tendinţa generală depinde de noi sau nu. E acţiunea umană factorul hotărâtor al încălzirii globale, prin emisiile de dioxid de carbon? Dacă da, atunci îi înţeleg pe cei care încearcă să le taie, deşi UE nu are mari şanse în privinţa asta, dacă le tăiem doar noi nu serveşte la nimic, americanii nu sunt convinşi, iar India şi China, principalii emiţători, nici nu se uită la această idee, fiind prea ocupate să ajungă din urmă Occidentul. Cum adică, Occidentul a emis ce a vrut cât s-a dezvoltat şi acum spunem altora că nu se mai poate? Asta e curată discriminare. Iar George W. Bush a susţinut constant că dovezile ştiinţifice sunt proaste.
Dar chiar pentru ecologistul sceptic, care crede că nu omul e principalul factor de încălzire, o politică privitoare la caniculă nu poate fi decât folositoare. Nu îmi e clar dacă e un fenomen global, dar local e sigur. Însă cu cât vom imagina această politică mai ambiţioasă, de genul închidem toate fabricile care nu ne aparţin şi care emană dioxid de carbon şi unde lucrează mulţi oameni care ar deveni şomeri, cu atât mai mici şanse avem să rezolvăm ceva. Mai bine ne inspirăm din politici de convieţuit cu căldura, precum ţările care au avut căldură întotdeauna. La Dakar sunt regulat peste 50 de grade, şi oamenii trăiesc. În ţări ca Italia, Spania şi Grecia verile sunt toride şi magazinele se închid la ora de maximă caniculă ca oamenii să se retragă după storuri şi se redeschid de la cinci la opt seara. Oamenii plantează copaci, nu taie nonstop, ca la Bucureşti sau la Sinaia, şi cultivă plante care rezistă la soare.
La Istanbul, oraş a cărui climă a ajuns să nu mai fie aşa de diferită de a Olteniei, lumea are pe acoperiş un fel de instalaţii solare primitive care generează apă caldă practic fără cost. Energia soarelui e şi rea, dar şi bună. Trebuie să te înveţi cu ea, nu să lupţi contra ei. Omul nu are şanse în lupta cu natura decât dacă e şmecher, nu dacă se angajează în confruntări pe faţă cu ambiţii mari.
Dar asta presupune o politică publică inteligentă şi nişte oameni dispuşi să accepte sfaturi de la autorităţi. Avem fie una, fie alta? Nici vorbă. În Bucureşti, poliţia depăşită de trafic şi de absenţa parcărilor, probleme în fond ale municipalităţii, nu mai are nici o şansă să controleze ce se întâmplă. Platanii plantaţi vor fi frumoşi peste 30 de ani, nişte copaci care făceau umbră mai repede erau poate mai buni şi mai ieftini. În alte oraşe europene am văzut pavaje dintr-un fel de ţevi tăiate, care se pun peste iarbă şi o lasă să respire, la noi asfaltul generator de arşită acoperă tot. Orice oraş bine condus controlează accesul maşinilor şi taie o parte din ele, iar de udat nu se udă doar pe strada pe care vine primarul la serviciu.
Lipsa de coordonare între serviciile noastre publice e comică, dacă nu tragică. În prima mea noapte la Sinaia din acest an ursul a venit glonţ peste terasa restaurantului unde stăteam şi cu mare greutate am scăpat de el, după ce ajunsese la un metru de noi, furios că tomberonul de peste drum era gol. A reieşit că firma de strâns gunoaie schimbase ora de adunat, special ca ursul să-l găsească gol şi să nu mai răstoarne tomberonul, lăsându-l deci cu buzele umflate. Această politică ar avea sens numai dacă ar fi coordonată cu una a celor care împuşcă urşii în exces în Valea Prahovei, când coboară regulat în oraşe, sau le-ar da în gură în bârlog la ei, altfel ursul flămând intră şi în case, ca la Zărneşti, Braşov. Pentru că urşii, zăpăciţi de căldură şi de miile de oameni care fug din oraşe invadându-le pădurile şi mâncându-le zmeura, nu pot pleca în insule, ca primarii noştri, care au găsit această excepţională politică împotriva caniculei: pleacă în ţări la fel de calde, dar unde lumea ştie ce să facă în asemenea situaţii, astfel încât coşmarul cotidian devine o vară simpatică.