Pesedişti şi liberali. Pe de-o parte!

Exerciţiile de exprimare liberă ale domnului Vanghelie, desfăşurate săptămâna trecută şi numite astfel de una dintre ţintele luate în cătare (Vasile Dâncu), mi-au amintit două întâmplări. Pe prima mi-o spunea, când eram copil, tanti Dida (sora mamei mele): „Cam veştedă!“, zicea o cucoană, luând în palmă o varză din căruciorul unui precupeţ şchiop. El păşea (în jurul clientei), aruncându-şi înainte coapsa dreaptă (m-aş bucura dacă aţi încerca fizic această mişcare, ca să nu fie vreun dubiu) şi bombănind: „De-asta am, de-asta vă dau!“ (mi se pare că replica se potriveşte uneori şi lui George Becali). Cea de-a doua întâmplare a povestit-o, mai târziu, mai haios şi mai pe larg decât o fac eu acum, Babi. Era vorba despre romii (ţigani pe atunci) angajaţi de autorităţile din Severin să vopsească un vapor, pe vremea lui Ceauşescu, cu puţin înainte de un 23 August (respectarea deadline-ului era importantă pentru activişti, căci aşteptau vizita unui ministru). Meseriaşii se ţinuseră de cuvânt, vaporul arăta foarte bine în ziua festivă, dar, la primele manevre, s-a dovedit celor prezenţi că era vopsit doar pe partea dinspre mal. Evident, după plecarea înalţilor oaspeţi, cei în drept i-au chemat pe romi la ordine, iar aceştia au scos imediat contractul care le dovedea, negru pe alb, nevinovăţia: „Noi, X, Y şi Z… pe de-o parte! Iar primăria, pe de altă parte!“.
Că revoluţia lui Vanghelie va avea amploarea furtunii dintr-un pahar cu apă era de aşteptat, şi e firesc să fie deja uitată, în momente în care social-democraţii obţin de la guvernul Tăriceanu tot ce vor – bani pentru comunităţile locale administrate de oamenii lor, şefia unor instituţii (între care televiziunea publică) etc. Ar fi obţinut şi ce nu vor – majorarea pensiilor cu 50 la sută (o idee prea bună ca să nu o aplice chiar ei, când vor fi la guvernare, eventual îmbunătăţită: de ce nu o creştere cu 100 la sută?), de-ar fi fost o soluţie cu acoperire economică. Dacă e posibilă, de ce Geoană a renunţat?, când şi pentru asta are la îndemână sesamul: moţiunea de cenzură (căci Tăriceanu, ca un liberal care se respectă, pare dispus să aplice cu ochii închişi politicile social-democrate). Dacă nu e posibilă, pare măcar convenabilă pentru PSD: „Noi am cerut, liberalii n-au vrut“ („Crezi că sunt ipocrit?“; „Dacă e de bine… da. Dacă e de rău, nu“, îmi amintesc un schimb de replici din „Motorcrossed“, film pe care nu-l recomand nimănui).
Ca armonia să fie deplină, mai lipsesc din cadru: Iliescu, scăpat de dosarele „Revoluţia din 1989“, „Mineriada din 13 – 15 iunie 1990“ şi Adrian Năstase, care e gata să dea o mână de ajutor la irigaţii şi să îşi pună experienţa în slujba partidului, din câte spunea recent la televizor.
Avem un guvern performant? Este opoziţie ce face PSD? Este putere ce arată PNL? Relaţia dintre cele două partide poate fi numită conlucrare sau şantaj politic? Dovedesc ele responsabilitate faţă de binele ţării sau interes pentru funcţii şi frică de anticipate? Dacă PNL şi-a pierdut încrederea unor simpatizanţi (s-or fi simţit ca atunci când ţi se spune pe alt nume, în pat), PSD se învârteşte în jurul cozii, ca să zic aşa. Eu le-aş spune că, deşi democraţii lui Boc se umflă-n pene şi-n sondaje, rămâne ca la şah: poţi câştiga partida şi atunci când începi cu piesele negre (dacă ştii jocul, dacă îţi asumi un examen de capacitate, că tot se afişează rezultatele elevilor). Dar, ca să-l parafrazez pe poetul Paul Daian, ei m-ar crede?