Poveste de sub nuc

Să fie aproape trei ani de atunci! „Urmează Năstase! Şi pe urmă, Berlusconi!“, zicea, convins, Babi, în răcoarea serii de vară, sub nuc, după ce, la aparatul de radio, crainica tocmai relatase ultimele isprăvi (puneri sub urmărire) anunţate de Ionel Blănculescu, spaima corupţilor – mai ales pe ecranele televizoarelor – la acea vreme. Zâmbeam neîncrezător, Berlusconi era prim-ministru, ca şi Adrian Năstase – aşteptat într-o vizită de lucru la Craiova. „Vine să-şi ia banii de la Universitate?“, mă întrebase un prieten întâlnit pe stradă. „Primeşte 60 de milioane pe lună, e profesor aici“, adăugase. Eu primeam trei de la un ziar pentru care presupusa activitate de cadru didactic în urbea noastră a primului-ministru şi de câte ori îl văzuseră, pe viu, studenţii nu erau subiecte de interes (cum nu erau nici pentru restul presei).
„Uite un licurici!“, zicea tanti Păsărel, privind undeva, lângă maşina Lancia parcată în curte. „Da, mamă. Licuriciu’!“, răspundea Babi, curăţând nuci. „Nu-l văd“, îl căuta cu privirea tanti Sanda. „E acolo!“, o asigura Babi. „Îl vede mama!“; „A dispărut! Ba, uite-l, a apărut iar! O luminiţă! De scurtă durată!“, susţinea tanti Păsărel. „Da. Uite-l!“, zicea Babi, fără să-şi ridice ochii. „Am văzut odată, pe o verdeaţă, o mulţime de licurici! Sute, sute, poate chiar mii de punctuleţe luminoase!“, îşi amintea tanti Păsărel, cu glasul ei de 80 de ani. „Eram ieri în cimitir, la Ungureni, lângă cavoul Nedelcilor“, a întrerupt-o Babi, „şi sun la taxi: «Domnişoară, aş dori o maşină». Îi spun unde sunt şi ea, candidă: «Trei minute, coborâţi!»“. Râdeam, apoi tanti Sanda a început o poveste despre bunica mea, îngropată tot lângă Parcul „Romanescu“, despre anii de prigoană şi de închisoare sub comunişti şi despre unchiul meu (fratele tatei) venit (rănit) de pe front, de sărbători, în 1944. Bunica avusese un vis şi nu voia să îl lase să plece înapoi: „Mergem în pătul şi îţi trag un glonţ în picior, spui că ţi s-a descărcat arma“, el refuzase, iar ea ştiuse, când el dispărea dincolo de dealul din Ţiu (Cernăteşti-Dolj), că îl vede pentru ultima oară. Avea să fie secerat de o mitralieră, două luni mai târziu, în luptele de pe râul Hron, în Slovacia.
Nu e greu de aflat, într-o seară de vară din 2007, că mormântul său are numărul 6.429, în cimitirul de la Zvolen, în care odihneşte alături de alţi 10.383 de soldaţi români, dintre cei peste 15.000 îngropaţi în pământul Slovaciei. Durează mai puţin de un minut, folosind un motor de căutare pe internet, în vreme ce prin Ţiu trece un Trabant ce cară o rădăcină de copac, iar la radio: primarul Reşiţei e acuzat de procurorii DNA că a primit mită un sejur la mare, într-un tren personal peste 300 dintre călători au fost prinşi fără bilet, studenţii stau ore întregi la coadă la casierie să îşi plătească restanţele. Câte alte adevăruri („Ce e adevărul?“, l-a întrebat Pilat pe Iisus, în Evanghelia Sfântului Ioan, nu şi în celelalte trei; tot aşa cum, numai la Matei, Pilat s-a spălat pe mâini) ale zilei rămân însă invizibile, ca licuriciul pe care numai tanti Păsărel îl vedea? Nu mă gândesc la povestea răpirii jurnaliştilor în Irak sau la bileţelul ajuns de la SRI la Mircea Geoană, „nu eşti cu degetu’ în gură, eşti cu toată mâna“, dacă te pronunţi în astfel de cazuri, căci ce poţi şti, din afara sistemului, şi ce ţi se permite să spui, dacă eşti înăuntru? Dar câte „punctuleţe luminoase“ (şi câte umbre) nu sunt „pe o verdeaţă“? (Despre care poţi mărturisi, măcar, cum spune Babi, „ciupitativ“).