România celor două luntre

Vladimir Putin, „singurul democrat din lume“, după propriile declaraţii, a şocat lumea civilizată cu ameninţările sale ce amintesc de epoca dictatorilor bolşevici. Iritat de planurile americanilor, care îşi doresc un scut antirachetă instalat pe teritoriile unor ţări din Estul Europei, printre care şi România, ţarul de la Kremlin a reamintit sec domnilor din NATO că arsenalul de rachete balistice al Rusiei poate fi reorientat spre oraşele europene în doar câteva minute, dacă americanii nu se potolesc. Rusia caută să dovedească astfel că rămâne o mare putere militară a lumii şi că rolul ei pe scena politică internaţională nu este nici pe departe pasiv.
România este prinsă, aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori în istoria noastră, între două mari entităţi politice, militare – SUA/NATO şi Rusia/Armata Rusă. Atitudinea ambiguă, diplomaţia târguielilor şi trecerea fără ezitare dintr-o tabără în alta nu ne mai sunt îngăduite. Suntem ţară membră NATO, Armata Română face parte din sistemul militar al NATO, iar politica noastră externă din domeniul militar este subordonată Alianţei.
Totuşi, aceste realităţi nu sunt cunoscute sau nu sunt înţelese de Teodor Meleşcanu, ministrul apărării naţionale, care doreşte să propună ruşilor, la unison cu vecinii bulgari, să realizeze manevre militare comune pe teritoriul românesc. La acest cadou făcut cu generozitate tovarăşilor de la Moscova s-ar adăuga şi un calendar de retragere a trupelor româneşti din Irak. Meleşcanu se află într-o regretabilă eroare de calcul dacă trăieşte cu impresia că ursul siberian poate fi amăgit cu câteva bucăţele de zahăr.
Eşecul păgubitor pentru România al relaţiilor cu Rusia în domeniul energetic, la care a contribuit din plin preşedintele Băsescu prin poziţia sa intransigentă pro – americană, poate fi completat de un semieşec în colaborarea militară cu Statele Unite.
Controversatele relaţii de afaceri dintre oligarhii români şi ruşi provoacă de mai multă vreme îngrijorare la Casa Albă şi la Strasbourg, punând sub semnul întrebării loialitatea României faţă de interesele Uniunii Europene şi ale NATO. Acum se adaugă o neînţeleasă capitulare a diplomaţiei româneşti în faţa primului mormăit al ursului siberian.
La prima ameninţare mai serioasă lansată de Putin, Guvernul României se grăbeşte să invite Armata Rusă pe teritoriul românesc.
Vecinătatea cu Marea Rusie nu a fost niciodată pentru români o realitate comodă. De câteva secole, conducătorii ruşi, indiferent de orientarea doctrinară a politicii lor, au fost loiali realizării în practică a ceea ce istoria a păstrat sub denumirea de „Testamentul lui Petru cel Mare“. Marşul spre Apus dorit de ţar a fost înfăptuit de tancurile lui Stalin, cu complicitatea sau, mai exact, prin trădarea conducătorilor Angliei şi Americii.
Noua Rusie ce renaşte pe ruinele fostei URSS, condusă cu mână forte de ex-ofiţerul KGB Vladimir Putin, foloseşte în recucerirea teritoriilor pierdute arma energetică şi nu ezită să reamintească lumii că deţine un arsenal nuclear devastator. Se complică astfel „jocul de pocher“ al relaţiilor internaţionale în care americanii se obişnuiseră să câştige având ca parteneri doar nişte „mâini moarte“, precum Marea Britanie sau ţările est-europene nou-intrate în NATO.
Unde se află România în acest complex, complicat şi primejdios joc al marilor puteri? După concepţia actualului guvern, România pare să opteze pentru politica „fundului în două luntre“, această politică dând rezultate în vremurile în care energia nu era încă o problemă, iar pe planetă războaiele se purtau cu sabia şi flinta, nu cu rachetele balistice.
Diplomaţia românească din ultimii doi-trei ani pare afectată de lipsă de realism şi amnezie. Aderarea la Uniunea Europeană, la NATO şi asumarea unui anumit rol pe diferite teatre de război ar putea reprezenta premisele pentru construirea unei poziţii importante şi puternice a României pe scena politică est-europeană.
Regretabil, Guvernul României alege o atitudine fricoasă, îmbrăcată în haina unei aşa-zise soluţii salvatoare – pătrunderea Armatei Ruse pe teritoriul României pentru exerciţii militare. Inconsecvenţa unei mari puteri este adesea iertată pentru că armatele sale sunt un argument suficient. Inconsecvenţa unui stat mai mic nu va fi însă niciodată uitată de marile puteri, iar tratamentul aplicat va fi de aceeaşi severitate ca şi cel pe care într-o comunitate trebuie să îl suporte un om lipsit de caracter.