Mi se sparse campionul!

În dimineaţa de Paşte, pe pajiştea din stânga bisericii aflate în cimitirul din Bodăeşti – Dolj, preotul satului spovedea o femeie îngenuncheată în iarbă. Alte câteva îşi aşteptau rândul, în picioare, la câţiva paşi. Mă bucuram de frumuseţea însorită a zilei, de liniştea şi de simplitatea sărbătorii, când a răsărit lângă mine plânsetul discret al unui băieţel. „Ce-ai păţit?“, l-am întrebat. „Mi se sparse campionul!“, mi-a arătat, bosumflat, un ou roşu, care, aveam să aflu, nu fusese învins în luptă (cu alte ouă), ci puştiul căzuse la aterizarea de pe un gard şi îl zdrobise.
O ghiduşie a sorţii, parcă totuşi „din alt film“ decât acela care a făcut ca Traian Băsescu să fie alungat joi, 19 aprilie 2007, de către parlament, din scaunul de preşedinte al României, unde îl aşezaseră alegătorii.
Senatorii şi deputaţii au hotărât că ţara nu are nevoie de un preşedinte „scandalagiu“ şi că Băsescu a încălcat Constituţia (deşi Curtea Constituţională opinase că nu). Suspendarea a constituit un deznodământ previzibil, după ce, în ultimele luni, firele ce îl legau pe preşedinte de partidele politice (cu excepţia PD) deveniseră de înaltă tensiune. Cei pe care i-am trimis în parlament au considerat că şeful statului dăunează interesului naţional (de fapt, intereselor „naţionale“ ale unora dintre ei). Geoană, Vadim Tudor, Bela, Voiculescu, Guşă şi, în rol de Iuda, Tăriceanu au interpretat impecabil simfonia debarcării preşedintelui: 322 de parlamentari au anulat cele peste cinci milioane de voturi primite de Băsescu în scrutinul care l-a adus la Cotroceni. O acţiune cu acoperire constituţională (luată de oameni care aveau, la rândul lor, în spate susţinerea electoratului), dar care, în plan moral, pute a „democraţie originală“. Băsescu nu e un delicat, va rezista acestui abuz, deşi va fi tocat şi mai mărunt, în zilele ce vin, de „liderii de opinie“ atât de tandri cu Adrian Năstase, de televiziunile şi de ziarul lui Dan Voiculescu, de adversarii politici… câtă frunză şi iarbă! Simpatizanţii săi (l-or fi votat ca să fie un preşedinte liniştit, de tip Iliescu, în vremea marilor tunuri financiare?) îşi vor ostoi frustrarea la urne, dacă nu cumva „camerele reunite“ îl vor împiedica să candideze (lucru care surâde, se pare, unora, apţi pentru un început de dictatură parlamentară).
Victoria noii coaliţii produce, deocamdată, îngrijorare în mediile politice externe, iar discursurile satisfăcute ale deputaţilor şi senatorilor aflaţi pe cai mari mi-au amintit bucuria primitivă a mulţimii ce asista la o execuţie, în Evul Mediu.
În ciuda schimbărilor la vârf, PSD rămâne încremenit în vechile metode, iar PNL         ne-a servit cea mai spectaculoasă trădare postdecembristă, abandonându-şi aliaţii în favoarea celor pe care în campanie îi acuza de corupţie. Ai zice, ascultându-l pe Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu, că tot ce îşi doresc românii în această clipă este un guvern PNL – UDMR! Cu Văcăroiu preşedinte, cu sprijinul PSD în parlament şi cu un cabinet în care strălucesc Orban, Meleşcanu, Iorgulescu şi, cap de listă electorală la Dolj, îndrăgitul Mihai Voicu, Tăriceanu şi-a văzut visul cu ochii, lăsând impresia că, dacă nu ar mai fi niciodată alegeri, ei, liberalii, nu s-ar supăra! Soluţia politică pe care a mizat pentru partidul său nu e, pentru moment, un dezastru, dar se lucrează la el. Fanii lui Gil Dobrică – condus, tot pe 19 aprilie, pe ultimul drum – îşi amintesc, poate, o întrebare dintr-o piesă ritmată de-a sa: „Cât o să mai ţină?“