Dumnezeu, agent electoral?

Nu ţin minte să fi auzit vreun protest al Bisericii când, cu ani în urmă, PDSR (cum se numea pe vremea aceea PSD) şi-a permis impertinenţa de a-l declara pe Dumnezeu „pedeserist“. Profitând de îngăduinţa Bisericii, politicienii nu s-au dat înapoi nici după aceea să ignore deosebirea obligatorie dintre spaţiile profane şi spaţiile sacre. Îmi amintesc un reportaj tv scandalos în care mai-marii din PSD dăduseră năvală, cu bodiguarzi cu tot, în biserici şi mânăstiri, iar un prelat slugarnic ţinea microfonul ministrului de Interne, din acei ani, în timp ce acesta le citea drept-credincioşilor, veniţi să se roage, o „liturghie electorală“.
Mi se va spune că Biserica trebuie să dea „Cezarului“ ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Aşa zice Biblia. Dar un asemenea argument impune şi câteva nuanţe. În primul rând, cine e „Cezarul“ într-o democraţie? Partidul aflat la putere? În al doilea rând, am de mai multă vreme impresia că înalţii noştri ierarhi sunt dispuşi să-i dea „Cezarului“ şi ceea ce trebuie dat numai lui Dumnezeu. E oare firesc ca Biserica să se amestece în disputele politice? E oare firesc ca demagogia politică să încerce să paraziteze şi credinţa? E oare firesc să se permită folosirea insolentă a lui Dumnezeu ca agent electoral? Menirea Bisericii este de a încerca să relaxeze tensiunile din societatea românească, nu de a le instiga şi cauţiona. Pentru că, dacă ne gândim la lipsa de idealuri de care suferă societatea românească acum, Biserica este mai mult decât un lăcaş dedicat evlaviei şi rugăciunii. Este una din puţinele valori, încă, nealterate de criza morală. N-ar fi stupid să se inoculeze enoriaşilor ideea că există un „Dumnezeu de stânga“ sau un „Dumnezeu de dreapta“ şi că „adversarii“ vor fi trimişi în iad după Judecata de Apoi?
Nu m-a convins, să fiu sincer, nici ideea unei Învieri celebrate pe plajă la Neptun. Cred că orice mister religios are nevoie de spaţiul unei biserici pentru a se feri de riscul de a fi un simplu spectacol. Înţeleg nevoia de modernizare a Bisericii, dar a rezolva problema în aceşti termeni mi se pare uşor caraghios. Îmi amintesc că am văzut în America, la Los Angeles, ceva care m-a pus serios pe gânduri. O catedrală, numită „catedrala de cristal“, care, arhitectonic, este o bijuterie, bătând în verde-albăstrui, dar unde altarul e înlocuit de o estradă. Alături, pe un ecran, se proiectează, duminica, scene din Biblie. Nu lipseau nici camerele video în acel lăcaş care era orice, sală de teatru, studio de televiziune, hală modernă, numai loc de rugăciune nu. Afară, într-un imens parking, numeroşi „credincioşi“ ascultau slujba fără să coboare din maşini, mâncând îngheţată. Ei bine, pretenţia de a discuta cu Dumnezeu prin megafoane, de a industrializa metafizica mi se pare deplasată şi absurdă. Şi spun asta cu riscul de a fi socotit un retrograd. Credinţa are nevoie şi de convenţii. La urma urmei, de ce preoţii poartă odăjdii? De ce nu oricine pătrunde în altar?
M-am gândit din nou la toate acestea, constatând că preşedintele Băsescu începe să confunde bisericile cu arenele electorale. Şi mă văd obligat să-mi pun tot mai îngrijorat o întrebare căreia nu i-am găsit, deocamdată, un răspuns cert. Mai avem ceva sfânt, azi? Dacă politicienii cred că îşi pot permite orice, de ce-aş exclude ipoteza că într-o zi vom asista la o slujbă într-o cârciumă, cu refrene din „Leliţă cârciumăreasă“?