Prima oara când mi-am pus intrebarea „unde e locul intelectualilor?“ a fost in ianuarie ’90. Atunci când FSN a decis sa se transforme in partid, am publicat in „România libera“ un articol care se intitula „Iluziile au durat numai o luna“. Dupa aceea, am avut parte de niste experiente neplacute. Primeam nenumarate scrisori in care eram intrebat: „Ce aveti cu d-l Iliescu?“ Treptat, mi-am dat seama ca minunata solidaritate nationala care a urmat fugii lui Ceausescu se sfarâmase. In societatea româneasca au aparut discordiile. Eu nu doream sa pledez cauza vreunui partid, dar trebuia sa aleg intre a ma alatura „apoliticilor“ si a spera ca mortii din decembrie ’89 nu murisera degeaba. Si am ales sa-mi marturisesc „implicarea“ care m-a dus in Piata Universitatii.
In toamna lui ’96, când Emil Constantinescu a câstigat cursa pentru Cotroceni si a promis intr-o noapte de neuitat ca nu vor mai exista „generatii de sacrificiu“, mi-am imaginat ca am lasat in urma „razboiul româno-român“. Numai ca din vara anului 1997, am inceput sa ma tem ca mult trâmbitata „schimbare“ nu va avea loc. Si mi-am zis ca era firesc sa nu ascund asta, s-o recunosc. Rezultatul? Eram intrebat acum: „Ce aveti cu d-l Constantinescu?“ Si am scris atunci un articol intitulat „Unde e locul intelectualilor?“ (aparut in „România libera“, numarul din 26 mai 1998) din care as vrea sa reproduc un fragment.
„As fi fericit – ziceam – sa-mi demonstreze cineva, cu argumente, ce multe lucruri s-au schimbat in bine dupa alegerile din ’96, cum ni se spune intr-o scrisoare a mai multor intelectuali unde criticile aduse actualului presedinte sunt considerate «josnice». Eu nu prea reusesc sa observ aceste schimbari. Ce sa vad? Ca PD face jocurile, desi Conventia a câstigat alegerile? Ca taranistii au risipit aproape intreg prestigiul de care s-au bucurat pe vremea lui Corneliu Coposu? Ca extremistii câstiga teren nu datorita lor, ci datorita slabiciunilor si gafelor actualei Puteri? E adevarat, exista azi multe motive pentru a dori sa te inchizi intr-un turn de fildes. Dar, de vreme ce imi e imposibil sa fiu indiferent, as vrea, cel putin, sa dovedesc ca «imi pasa»“.
Acest „imi pasa“ il marturiseam, asadar, in mai 1998. Si – ce penibila ironie! – e singurul argument pe care pot sa-l repet dupa noua ani fara sentimentul ca ma hazardez pe un teren nisipos. Nici azi nu am pretentia stupida de a-mi imagina ca eu judec, neaparat, corect. De altfel, cine se poate lauda ca detine vreun metru etalon cu care poate masura ce e corect si ce nu? Dar nu ma pot opri sa ma intreb si azi ceea ce ma intrebam si acum saptesprezece ani si in urma cu noua ani. Unde e locul intelectualilor? Nu cumva datoria lor ar fi sa stimuleze nu polemicile sterile, ci intelegerea pericolelor reprezentate de ruinarea increderii in valorile fara de care o societate nu mai are viitor? La ora actuala, asistam la un conflict generalizat, care afecteaza toate institutiile statului român. Exista un razboi intre guvern si presedintie. Exista un razboi intre parlament si Palatul Cotroceni. Exista un razboi intre o parte a clasei politice si Justitie. Ce mai lipseste? Nu cumva ne pândeste primejdia de a vedea prosperând extremismul sau gustul pentru un regim autoritar?
Nu ma simt in masura sa dau raspunsuri. Dar asta nu face inutile, cred eu, intrebarile.
