Costica, de 92 de ani, si Marina, de 79 de ani, s-au casatorit pentru a primi cei 200 de euro pe care statul ii ofera fiecarui cuplu hotarât sa-si oficializeze relatia. Banii primiti vor fi folositi de cei doi pentru a-si pregati inmormântarea in satul natal, Gradistea de Vâlcea, unde traiesc intr-o casa care n-a avut niciodata curent. Costica si Marina nu se uita deci la televizor si recunosc ca nici nu stiu cum ii cheama pe seful statului sau pe cel al guvernului. Pentru ei nici nu conteaza, fiindca nimic nu ar mai putea sa le schimbe viata, iar pensiile sunt ca si inexistente.
Guvernele, indiferent de culoare, au incercat sa-i cumpere pe saracii României cu ajutoare umilitoare si mariri de pensii ridicole, adaugându-le lunar bani de câteva pâini. Parlamentul i-a ignorat permanent pe acesti oameni, ferindu-se de ei ca si cum saracia ar putea deveni molipsitoare. Consiliile judetene si locale s-au ocupat la rândul lor mai mult cu propria chivernisire decât cu problemele sociale din zonele pe care le pastoresc.
Presedintii postdecembristi nu s-au plimbat nicicând prin locurile uitate de lume, unde nu exista curent, unde nu ajunge salvarea, iar scolile s-au desfiintat de mult. Iliescu ajungea la sate – chiar daca nu la cele mai indepartate – fiindca acolo erau votantii sai. Fostul activist comunist incerca sa-i convinga ca e la fel ca ei, „sarac si cinstit“, dar in cei 12 ani petrecuti la Cotroceni i-a lasat pe discipolii sai mai tineri, mai oportunisti si cu porniri capitaliste sa-si faca afaceri profitabile si averi impresionante pe seama statului. Constantinescu, desi poza in Alexandru Ioan Cuza, nu s-a plimbat nici el vreodata cu ocaua mica printre ministri sai, plecând din fotoliul prezidential cu coada intre picioare, „invins de Securitate“, fara sa fi fost vreodata interesat, altfel decât electoral, de soarta celor mai saraci cetateni ai sai. Basescu ocoleste satele, gândindu-se poate ca alegatorii sai ar fi mai ales citadini, sau fiind, poate, prea ocupat cu lucrurile mari ale tarii, cu stârpirea coruptiei si a mafiei cu terminatii politice.
Eradicarea saraciei nu a fost niciodata cu adevarat obiectiv politic in spatiul autohton, ci doar tema de propaganda electorala. Nu a existat vreodata un program clar cu termene, sume necesare si investitii care sa se adreseze celor care traiesc in saracie. Nu a existat nici macar un experiment finantat de stat care sa se opreasca la o comunitate mica si sa gaseasca o modalitate prin care sa aduca civilizatia acolo.
Prosperitatea la care spera alegatorii si politicienii o data cu intrarea in Uniunea Europeana este inca destul de indepartata si probabil ca cei foarte saraci nu vor mai apuca acele zile. In România doar 20 din o suta de locuitori sunt salariati, iar viitorul nu suna prea bine pentru pensionari. Saracia de idei a politicienilor tine de fapt in saracie trei sferturi din populatia tarii.
