El va fi nepasator, necalculat, surâzator, fara grija si increzator in Dumnezeu si in lucrurile mici si in cele mai grave.
Asa vorbea despre român Mircea Vulcanescu. Dar una din consecintele cele mai dureroase a dominatiei comuniste a fost si aceea ca ne-a transformat dintr-un popor intr-o populatie. Mai mult, multi dintre noi am ramas patrioti, dar am pierdut patria; caci nu se poate spune ca România de azi este o patrie pentru toti românii. Asa cum spunea Gabriel Liiceanu intr-o emisiune televizata, este nevoie de un liant, de un fel de gelatina, care sa confere lichidului in care ne balacim o consistenta macar ca a unei piftii.
Dupa parerea mea, un altfel de liant, partial dar fundamental, exista; credinta. Cioran spunea cândva ca va veni un timp când ortodoxia se va târi dupa România; aceasta a fost perioada nefasta a comunismului; dar sa avem curajul sa recunoastem ca aceasta stare de lucruri a fost posibila si datorita complicitatii unor prelati. Astazi, Biserica tinde sa devina ceea ce a fost de veacuri; un stâlp de sustinere a românilor si a patriei. Intr-un studiu consacrat lui Brâncusi, Noica spune: „Dumnezeu e român dinainte de razboi“. Eu cred ca a fost totdeauna si român, dar noi nu L-am meritat de multe ori.
Vreau sa fiu foarte clar; eu fac distinctie intre credinta (care e un sentiment), religie (care contine norme morale, filozofice si practice de apropiere de Dumnezeu) si Biserica (Casa Domnului). Orice religie care accepta existenta Divinitatii si cultiva percepte morale utile omului si societatii este valabila. Mântuitorul insusi spune apostolilor ca in casa Tatalui Sau sunt multe incaperi. Condamn insa orice tendinta a oricarei religii de a se considera superioara celorlalte, precum si utilizarea religiei ca pretext pentru actiuni omenesti cel putin discutabile. Cum Fiinta Suprema e unica, la fel ar trebui sa fie si diversele religii.
Subliniez ca ma refer la credinta adevarata, cea smerita, discreta, nu la cea habotnica ori la cea fariseica; aceia care fac exces de cruci si matanii pentru a fi remarcati de altii, cei ce ajuta oamenii având grija ca valoarea baneasca si persoana donatorului sa fie binecunoscute public nu sunt crestini cu adevarat. Ca si cei care afirma ca Dumnezeu le spune in particular ce si cum sa faca anumite lucruri; amestecul Domnului in maruntele probleme personale lumesti este o blasfemie. Credinta este un sentiment inalt, care cere discretie si retinere. E foarte bine sa mergi la biserica; dar, cum spune Iisus, chiar daca te rogi in gradina ta, rugaciunea va fi primita de Dumnezeu.
Comunismul a urât credinta si a vrut s-o suprime. Dar n-a reusit. Caci morala comunista instiga la ura, legitima crima, pe când morala crestina indeamna la iubire intre oameni, la cinste, la respectarea unor reguli de igiena sufleteasca minime.
N-as fi scris aceste rânduri daca n-as fi primit zilele acestea de la repezentantii comunitatii românesti din Quebec un program al Sarbatorilor de Craciun, organizate in jurul unei biserici ortodoxe de acolo, pe care au edificat-o si o intretin. Am primit si un CD cu colinde, interpretate de o formatie de amatori pe care au numit-o „Armonia“, acest cuvânt fiind in acelasi timp anagrama cuvântului România. Ce frumos exemplu ne ofera compatriotii nostri; n-au plecat de aici cu doctrina marxista, cu care au fost intoxicati, ci cu credinta parintilor, a bunicilor si a strabunilor lor. Si credinta ii face sa se apropie, sa se cunoasca si sa se inteleaga. Pe când la noi unii cer scoaterea icoanelor din scoli. Nu pricep de ce unii inteleg din democratie hiperbolizarea drepturilor minoritatilor si diminuarea celor ale majoritatii.
N-as vrea sa inchei inainte de a sublinia rolul imens al credintei pentru cei azvârliti in temnitele comuniste. Cartea „Poezia in catuse“, scrisa sub ingrijirea regretatului meu coleg de universitate ieseana si craioveana Aurelian Popescu, este plina de marturii de credinta si rugaciuni. Inchei cu un fragment din Rugaciunea lui Radu Gyr continut in aceasta carte:
„Pe fruntea Tarii zâmbetul Ti-l pune/ Iar neamul care-acum osânda-si duce/ Invata-l Tu amara rugaciune/ Din clipele suirilor pe cruce…/ Si spune mortilor din lut sa nu blesteme/ Si sub trifoi, sub dâmburi, sub secara/ S-astepte pasii Tai calcând prin tara/ Si semnul muntilor ce vor aprinde steme./ Si spune mortilor de sub troite sfinte/ Ca va veni cândva o dimineata/ Când neamu-intreg va fulgera la viata/ Cuminicat prin sfintii din morminte“.
Craciun fericit românilor de pretutindeni!
