Adevarul nu face atâta bine in lume cât rau fac aparentele sale.
La Rochefoucauld
O gluma veche spune ca, daca vrei sa prinzi un leu, prinzi zece si apoi eliberezi noua. Cam asa ceva facem noi acum. Vânam coruptia, pe fostii securisti si informatori, pe nomenclaturisti, vânam integritatea morala a demnitarilor etc. si apoi renuntam pe rând la câte ceva, gândind ce ar trebui sa alegem; dar nu prea stim. Insa, de câte ori se iveste o astfel de initiativa o intâmpinam cu entuziasm. Entuziasm care se moleseste repede si se transfera urmatoarei initiative. Si cu cât numarul initiativelor creste, cu atât eficienta lor scade. Ceea ce, trebuie sa recunoasteti, e un lucru foarte bine gândit; si nu spontan.
Uneori am impresia ca asist la aceleasi manipulari subtile din timpul Revolutiei, când profesionistii au stiut sa foloseasca dibace imbinarea dintre slavismul suspicios al sufletului românilor si vulcanismul umoral al trasaturilor latine. Si atunci ni s-au oferit „jucarii“, ca sa fim ocupati, in timp ce, in spate, lucrurile se aranjau. Când imi amintesc de „entuziasmul“ meu revolutionar, ma intreb cum de am putut fi atât de cretin; desi nu exista motive sa cred contrariul. Am intrat printre primii in Prefectura, cu Tudor Gheorghe, cu care am legat si dezlegat demnitati. Am participat la manifestatii, unde unii strigau „Jos Iliescu“, iar altii „Sus Iliescu“. Iliescu i-a ascultat pe toti, a efectuat genuflexiunile comandate, si uitati ce bine arata. Am publicat in revista „Ramuri“ primul si singurul reportaj despre intâia zi a Revolutiei craiovene. Apoi am intrat in CPUN municipal, unde credeam ca suntem grozavi, mai ales eu si Mircea Cornisteanu; dar deciziile noastre erau simbolice. Am facut un concurs pentru postul de primar, dar alesul nostru a fost schimbat dupa trei zile. Incepusem o investigatie despre o afacere cu ajutoarele aduse din Franta de M. Vidal, dar imediat am fost desfiintati. M-am intors la PNL, unde am constatat ca cei propusi pentru Parlament, care au si fost alesi, erau doi fosti detinuti de drept comun, care, pentru a putea ocupa functii mai pricopsite, devenisera colaboratori ai Securitatii. Si atunci m-am lecuit de politica; erau tot cei dinainte.
Si azi incerc aceeasi impresie de abureala. Iliescu a decretat lupta impotriva coruptiei, care a fost apa de ploaie. Apoi s-a declarat pentru desecretizarea arhivelor, dar le-a secretizat si mai bine, cu sprijinul liberalului Onisoru. Guvernul României a devenit guvernul lui Nastase, iar Iliescu a devenit marele patriarh.
A venit apoi Basescu, cu promisele tepe; care s-au dovedit niste jalnice scobitori. Nici nu se putea altfel; la câti bani au baietii si la cum se comporta o anumita parte a justitiei… Basescu a reusit totusi liberalizarea unei mari parti a dosarelor; ceea ce i-a adus o antipatie vecina cu ura din partea multor politicieni, incepând cu Don Quijote cel castrat si terminând cu cântaretul la mandolina. Proiectând eliminarea lui Basescu ca principala necesitate a momentului, adeveresc spusele lui Terentiu: „Adevarul stârneste ura, linguseala prietenie“. Sa spunem ca aceia care au pornit in cautarea dosarului pierdut al lui Basescu au dreptate si ca acest dosar exista. Dar ce legatura exista intre dosarul lui Basescu si dosarele penale ale lui Nastase sau Iliescu, sau hotiile recente ale unor tineri politicieni care n-au legaturi cu trecutul decât ereditar? Diversiunea Basescu a dus la ignorarea celor care ne-au furat cu nerusinare si continua sa ne fure. Câti corupti mai avem prin puscarii? Nu-l apar pe Basescu, dar constat ca au inceput sa cada capete; si asta sperie pe multi.
Nu sunt multumit de activitatea de la CNSAS; prea multa vorbarie, prea multa transpiratie in presa, prea multe decizii partiale; dar si supraaglomerarea colegiului nu este de bun augur.
Trebuie sa definim bine conceptele cu care lucram. O condamnare globala a unei intregi categorii de cetateni este la fel de daunatoare ca si absolvirea unora de gravele lor responsabilitati; dar nu tot ce se aude e adevarat, spune Franklin. Si se constata ce mult adevar exista acolo unde nu se aude; exemplul unor inalti prelati, precum si cel recent, extrem de dureros, al lui Sorin Antohi argumenteaza aceste spuse.
Deconspirarea trebuie sa continue; dar nu ca un scop in sine, ca un mijloc de razbunare sau de obtinere a unor avantaje politice, ci ca un element al unui complex in care sa intre si anticoruptia, si integritatea morala. Caci se vor gasi destui care apartin numai uneia din cele incriminate.
Nu trebuie sa ne amagim ca vom afla tot adevarul; pe lânga faptul ca aceasta este o iluzie, vom intâmpina multe piedici si in incercarea de a afla acea parte de adevar care ne-ar fi utila astazi, pentru asanarea acelei parti a societatii cu putere de decizie sau de influentare; ultimele exemple ne arata ca nu putem sa ne rezumam la clasa politica.
„Adevarul soseste totdeauna ultimul, pentru ca are drept calauza timpul“. (Gracian).
