Suita de articole interesante despre istoria Craiovei aparute in ultimul timp in Gazeta m-a indreptat si pe mine spre acest domeniu; atractiv, evident, fiindca prezentul ne ofera prea putine multumiri si satisfactii si de aceea trebuie sa le cautam in alte parti. M-am uitat si eu prin hârtoagele mele si am aflat ca la 1900 Craiova avea 38.600 de locuitori, dintre care 30.640 români, 152 mahomedani, 2.574 evrei, iar in rest bulgari, greci, sârbi, germani. Se intâlneau 282 de profesii liberale, 3.360 de meseriasi si negustori si 6.970 de analfabeti. Odata cu stabilizarea monarhiei si cu prestanta unor ministri de certa valoare, nu numai nationala, si corectitudine, prestigiul României in Apus s-a consolidat si a determinat ca multi cetateni ai tarilor occidentale sa se stabileasca in Craiova; in special medici, profesori, constructori. Se poate spune ca regele Carol si Bratienii au incercat sa realizeze ceea ce Petru cel Mare a vrut sa faca in Rusia; sa deschida o fereastra spre Apus. (Din pacate, dupa ’44 noi am inchis aceasta fereastra si am deschis una spre Rasarit. Iar dupa ’89 una spre Orient. Diferentele sunt semnificative).
Am intrerupt aici redactarea acestui articol, cuprins de o tentatie de a ma plimba prin orasul de azi, in cautarea celui de ieri. Am luat-o prin spatele stadionului; cateaua moarta de acum o saptamâna era tot acolo; numai ca ii lipsea un picior. Am cotit-o pe Alexandru cel Bun; cele doua palate impunatoare ale unor romi sunt aproape gata. Lesuri de câini si palate de marmura; asta-i România de azi. Fatada din marmura roz si vernil imi aminteste de Trianon; acolo, in plus, gradinarii regali au muncit zeci de ani ca sa obtina plante ornamentale cu aceleasi nuante de culori ca marmura, astfel incât sa creeze iluzia ca fatada se oglindeste pe peluza din fata. Am luat-o apoi pe ElenaTheodorini. Cine mai stie ca ei i-a dedicat Verdi una din cele mai frumoase arii de opera si ca a fost iubita si admirata de mari artisti ai vremii? „Am iubit-o cu toata ardoarea celor 60 de ani ai mei“, marturiseste marele tragedian Ernesto Rossi.
(Dar cine-si mai aminteste de marele tenor craiovean Grigore Gabrielescu, sau de alte mari valori muzicale formate la Conservatorul „Cornetti“? Azi, in frumosul cavou al familiei Cornetti din cimitirul Ungureni sunt depozitate maturile, galetile, cu care se face curatenie in cimitir. Arta si gunoaie; nici nu se putea gasi o asociere mai fericita in acest timp al manelelor).
Azi strada e cunoscuta ca aceea pe care se afla palatul fostului meu student George Ilinca. Ajung la Agronomie, fosta Scoala de fete „Regina Maria“. (De fapt, trei dintre liceele construite in perioada interbelica sunt astazi sedii de facultati. Mai precis, 60% din cladirile scolare de azi ale tarii sunt construite in aceasta perioada si sub ministeriatul lui Haret, din ferma dorinta regala). Pe cealalta parte se afla una dintre casele Poenaru, cumparata tot de Ilinca. (Spun „una“ fiindca mai exista alta apartinând fratelui inginerului Poenaru, fost primar al Craiovei). Fiul inginerului Poenaru, absolvent al Colegiului „Carol“, a fost exmatriculat din facultate, fiindca si tatal, si unchiul sau erau inchisi. Dupa incercari zadarnice de a urma o facultate oricât de umila, se intoarce la Craiova. Gaseste casa goala; cartile rare, sculpturile, o parte din mobilier fusesera vândute ca sa se poata trimite celor din puscarie câte un pachet lunar cu mâncare. Radu Poenaru innebuneste. Internat intr-un azil, este impuscat de un securist deoarece, cu mintile lui ratacite, intrase, fara sa-si dea seama, intr-o unitate de securitate.
Urc strada si ajung la Colegiul „Carol“. Intru, asa cum am intrat de atâtea ori. In holul rotund, busturile unor mari directori ai colegiului ma privesc sever. Unul dintre elevii actuali le pretuia atât de tare incât a luat un bust acasa. Din nefericire, neavând sentimente, nici anticarul din Bucuresti, unde a vrut sa-l vânda, nici judecatorul n-au inteles ca a facut ce a facut din dragoste si admiratie.
Pe peretele cancelariei, prof. Budica a pictat câtiva dintre absolventii interbelici ai colegiului; suficienti ca sa innobileze cultura si stiinta oricarei tari civilizate. Stau mult timp cu ochii pe pereti; pe peretele opus, numele olimpicilor care au constituit cândva mândria tarii. Chiar daca performantele lor au fost folosite propagandistic pentru a crea imaginea unei Românii superioare, in spatele lor se ascund valoarea incontestabila si un volum imens de munca. La care se adauga stradania celor care i-au instruit, stradanie de care s-au folosit altii. A fost atunci o concentratie de mari valori, pe care am remarcat-o si la studentii mei de la matematica si automatica mai ales, care nu s-a repetat.
De ce oare? Nu stiu sau nu vreau sa stiu. Dar din nou imi plimb ochii pe cei doi pereti. Cea mai mare parte dintre olimpicii de altadata au plecat definitiv din tara.
Daca ar fi avut conditii, daca s-ar fi apreciat valoarea autentica si nu impostura, câti oare dintre fostii olimpici n-ar fi avut sansa sa se mute pe peretele opus; acolo unde sunt portretizati cei care constituie si vor constitui mândria noastra?
