Nu e vorba aici numai de viciile de procedura din domeniul juridic. Aici lucrurile au fost clarificate de un lider al actualei opozitii care, atunci când CDR a pierdut alegerile (din propria ei vina) i-a acuzat pe cei din Conventie ca nici macar n-au fost in stare sa fure ca lumea. Liderul respectiv si-a argumentat spusele, afirmând ca ei au facut legile de asemenea natura incât sa le permita orice scamatorie. Asa se explica faptul ca n-avem in puscarie nici un demnitar contaminat de coruptie. Bivolaru-Zambaccian a fost sacrificat pe altarul artei, iar Mischie a fost desemnat pe postul de etern anchetat. Restul banuitilor sunt in libertate, fiind suferinzi de diverse forme de vicii de procedura.
Exista insa vicii de procedura in viata curenta, in afara salilor tribunalelor. Iata de pilda ca un chirurg din Cluj, care a operat un român de etnie maghiara, i-a uitat in abdomen o lingura. Este clar un viciu de procedura, fiindca normal ar fi trebuit sa-i lase acolo si o furculita, si un cutit; daca pe medic l-ar fi chemat Funar, precis ca-si facea treaba ca lumea. Ar fi culmea ca acum sa fie pedepsit cumva chirurgul; ar fi un viciu fata de procedura obisnuita.
Un magistrat a pretins spaga de la un pensionar; viciul de procedura consta in faptul ca a cerut prea putin, influentând astfel in mod negativ preturile pietei.
Un avocat cu inalte functii in baroul bucurestean a folosit in folos propriu drepturile unei decedate de trei ani, careia i-a aranjat si o schimbare de domiciliu de la Bellu in propria sa locuinta. Ar fi un viciu de procedura ca distinsul avocat sa fie pedepsit caci, Constitutia, când vorbeste de drepturile cetateanului, nu specifica daca acesta trebuie sa fie in viata sau nu.
Tot de un viciu de procedura se face vinovata ziarista care a dezvaluit desecretizarea subiectelor de la bac. Daca le multiplica si le vindea, ar fi putut sa cumpere ziarul la care lucreaza. Dupa unii „specialisti“, ziarista ar trebui condamnata pentru prostie. Dar la noi, pentru protectia politicienilor, prostia nu constituie o infractiune.
Un Radulescu a introdus in cutia craniana a unui alt Radulescu 100 de alice. Condamnarea acestui Wilhelm Tell contemporan ar constitui un viciu de procedura caci legile noastre nu precizeaza care este numarul maxim de alice pe care, in functie de culoarea politica si de rangul demnitatii pe care o ocupa, o persoana le poate introduce in capul unui amarât. Si apoi, avocatul acuzatului ar putea argumenta ca clientul sau a facut o fapta buna, caci victima nu avea nimic in cap, pe când acum are. Justificarea aceasta ar avea insa valabilitate numai in anumite cazuri, ca de pilda când victima ar fi un parlamentar, sau dintr-un minister, al Educatiei si Invatamântului de pilda etc.
Un alt viciu de procedura l-ar putea constitui analiza fotbalului autohton dupa recentul model italian; ar fi trist sa ramânem totusi fara un campionat de fotbal.
Nu cu mult timp in urma am vazut la TV o manifestatie de protest a unor amarâti de sindicalisti, condusi de lideri miliardari. Cereau marirea salariilor, dorinta justificata. In aceasi timp, la parlament Legea controlului averilor demnitarilor era respinsa. Viciul de procedura consta in aceea ca protestul ar fi fost mult mai justificat sa se desfasoare in fata parlamentului, decât in Piata Victoriei.
Dar cel mai grav viciu de procedura il comitem cu totii când privim fragmente ale realitatii si nu vedem ansamblul ei. Exista inca multe lucruri grave daca, ori de câte ori, intr-un domeniu (ca de pilda cel al justitiei indeosebi) apar progrese timide, cei in pericol reactioneaza violent, prin insulte si discreditare, atragând, printr-o retorica demagogica si sforaitoare, asentimentul multor oameni, cinstiti in fond, dar usor de manipulat. Comitem grave vicii de procedura atunci când privim numai efectele si nu cautam si cauza, când ne indignam in fata faptelor si nu impotriva faptuitorilor lor, când acceptam ca aceia care gresesc grav sa scape de consecinte, când ne consumam energii in certuri inutile si sterile, in loc sa certam pe cine trebuie, si mai ales când asteptam sa vina „altcineva“ sa ne salveze, printr-o minune.
„Minuni in vremea noastra nu cred a se mai face“.
