satul de tembelismele politice cotidiene, care devin din ce in ce mai molipsitoare, si temându-ma ca mi-ar putea agrava starea actuala, am hotarât sa las ziarele si televizorul si sa merg cu sotia sâmbata in parc. Care, o recunosc sincer, e mult mai ingrijit. In mijlocul lacului am observat un lucru nou; o fântâna tâsnitoare. Speriat de fanteziile edililor, m-am repezit in cimitir sa vad daca nu cumva au facut un patinoar in cavoul meu. Când am constatat ca nu inca, m-am intors in parc, unde ma chema indatorirea traditionala si patriotica de a oferi micilor bucuria ca, alaturi de bere, sa-mi produca o efemera satisfactie gastrica. Ne-am asezat la o masa, pe malul lacului, la „Debarcader“. Pe mal, arborii isi admirau culoarea frunzelor in apa lacului. Era o risipa de culori, un dezmat, nemeritat pentru niste pacatosi. Si o liniste… Daca ai fi vazut peisajul acesta intr-un film, ai fi exclamat: „Ce frumos, ce tara civilizata“. Impresia aceasta a fost brutal contrazisa de manelele vulcanice izvorâte din prea multele difuzoare. Trezit la realitate, mi-am dat seama ca stateam de o jumatate de ora la masa, iar ospatarul nu ne ospatase cu nimic. L-am zarit lânga gratar, tânar si frumos, cu acea distinctie inconfundabila a studentului multirestantier, explicându-i frumoasei gratarite teoria relativitatii. Am apelat la cel de-al doilea sistem de semnalizare si intr-un sfert de ora am primit micii. Ca sa obtin si niste tacâmuri, am sacrificat câtiva din polii atât de dragi unui tânar politician autohton.
M-am gândit ca acest consum al unui mic si a unei beri este in fond un ritual vechi, aproape sacru. In fond, nu eram la un colt de masa, ci la un colt de timp, la marginea unui trecut pe care, vrând-nevrând, va trebui sa-l parasim. Vom numi asta „progres“, desi nu va in totalitate astfel. De fapt, nici nu stim, cel putin din punct de vedere spiritual, ce vom putea lua cu noi. Ba, mai mult, nici nu stim care sunt trasaturile noastre caracteristice care ne individualizeaza ca neam, ca popor, pentru a incerca sa le conservam. (Sper ca micii ni-i vor lasa; altfel ar fi o jale nationala). M-au pus pe gânduri rândurile unui român care locuieste acum in America, publicate intr-un ziar central, si care, printre altele, spunea ca pentru a atrage românii din diaspora va trebui sa renuntam la povestile prafuite cu Burebista, cu Mihai Viteazul, cu Bratienii sau cu Hohenzollernii si sa prezentam povesti locale, personalizate. Oare asa sa fie? N-avem nimic de valoare spirituala cu care sa iesim in lume? N-as crede.
Duminica am fost la Madona. Biserica era plina; multi tineri, elevi, studenti… Un cor care cânta dumnezeieste. Nu puteai sa nu fii emotionat vazându-i pe toti cei din biserica spunând, in cor, Crezul.
Nu sunt habotnic si nici fanatic. Si stiu ca Iisus a spus ca „in casa Tatalui Meu multe incaperi sunt“. Si ca biserica poate salaslui si in sufletul omului. Inlocuirea fortata in vremurile intunecate ale istoriei a moralei crestine cu morala comunista este poate una din cauzele majore ale situatiei spirituale in care ne aflam. Caci morala crestina cerea cinste, intelegere intre oameni, iubirea pentru aproape si ajutorarea lui la nevoie, iubirea, respectul pentru familie, renuntarea la a strânge bogatii inutile etc. Adica tocmai ce azi nu se prea intâmpla.
Cred ca biserica, cu toate lipsurile si greselile ei, va deveni din nou un factor de unificare a natiunii. Cioran spunea pe buna dreptate: „Defectele de evolutie ale României nu sunt de natura religioasa. Daca nu ne-am miscat atâta timp nu este de vina ortodoxia, ci noi. Ea n-a facut decât sa ne inchida in noi insine si sa ne vegheze tacerea sau jalea, nu ortodoxia ne-a tras inapoi, ci noi am tras-o pe ea“.
Oamenii vin la biserica in numar mare, desi stiu ca multi slujitori ai ei au gresit. Dar ei vin pentru credinta.
Ei, poate, nici nu considera ca vin intr-o biserica, ci in Casa Domnului.
