N-a trecut prea mult timp de când presedintele Basescu a anuntat, la Paris mai intâi, apoi si la Bucuresti, ca România n-ar mai fi „o tara corupta“. Prin cancelariile occidentale, „noutatea“ aceasta va fi stârnit multe zâmbete. La noi, n-a provocat nici o reactie. Suntem obisnuiti cu respectul politicienilor nostri pentru adevar. Ulterior, si premierul Tariceanu a ajuns la aceeasi concluzie. Ceea ce n-a surprins pe nimeni. Eu, unul, chiar m-as fi mirat ca premierul sa se abtina ori sa se arate mai sceptic. Mi-ar fi contrazis unele convingeri.
E adevarat ca nici d-l Basescu, nici d-l Tariceanu nu ne-au dezvaluit cum anume si pe ce baza s-au lamurit ca, brusc, coruptia a parasit teritoriul României si ca eticheta „tara corupta“ reprezinta acum o realitate expirata, desueta; in consecinta, nedreapta. Amândoi au pastrat o discretie absoluta in privinta „surselor“. Or, ar fi fost nevoie de unele explicatii pentru a limpezi, cel putin, doua mistere.
Primul mister. In anul care a trecut de la scrutinul din 2004, când Traian Basescu a câstigat cursa pentru Cotroceni cu promisiunea, simbolica desigur, ca vor fi ridicate „tepe“ in Piata Victoriei, nici un mare corupt n-a ajuns in tribunale. Au existat câteva mici spectacole la Parchet, aratate la televizor, dar toate au semanat cu niste baloane de sapun. N-au avut nici un efect. Au tinut afisul o zi, doua, dupa care ne-am luat cu alte scandaluri. Practic, in anul 2005, primul an de guvernare portocalie, mult trâmbitata lupta cu coruptia a continuat sa existe, la fel ca in guvernarea PSD, doar sub forma de pantomima. Ceea ce, fara indoiala, nu era de natura sa descurajeze coruptia din România. Degeaba au cerut cu insistenta oficialii de la Bruxelles sa dam, macar, câteva exemple de „pesti mari“, de „rechini“ prinsi in plasa anticoruptiei. Si-au batut gura degeaba. Navoadele Parchetului au continuat sa prinda in ele doar plevusca.
Al doilea mister. Apar mereu vile luxoase ale unor politicieni, politisti, inalti functionari etc. care nu pot fi justificate in nici un fel prin lefuri si venituri conexe. Pe ce bani au fost ridicate? Aflam, de asemenea, din declaratiile de avere ale demnitarilor (declaratii care nu pot fi banuite de exagerari!) ca unele averi au crescut de patru-cinci ori intr-un an. Cum au reusit aceste persoane sa agoniseasca averi fabuloase din salarii intr-o tara unde, conform ultimelor date, peste noua milioane de locuitori traiesc in pragul saraciei, iar un milion si jumatate traiesc intr-o saracie extrema?
Nici unul din aceste mistere n-a fost clarificat. In schimb, saptamâna trecuta premierul Tariceanu a convocat la Palatul Victoria o mare sedinta mare unde s-a decis o noua incordare a fortelor in lupta cu coruptia. Fireste, nimeni n-a luat in serios pretentia ca România n-ar mai fi o tara corupta. Toti am priceput ca declaratiile respective erau praf in ochi pentru oficialii de la Bruxelles si o justificare inabila pentru rezultatele zero in lupta cu coruptia din primul an al administratiei portocalii. Dar nu ne facem de râs anuntând oficial noi asalturi impotriva unui inamic rapus?
Ceea ce a aruncat, total, in ridicol lupta cu coruptia a fost halucinanta poveste cu matusile d-lui Nastase, care va intra ca telenovela politica in istoria „democratiei“ de pe malurile Dâmbovitei. Desigur, ridicolul nu ucide. Si cu atât mai putin la noi unde, cum zicea cineva, si tragicul sfârseste in comic datorita apetitului nostru pentru bascalie. Ma indoiesc, insa, ca dupa episodul „matusa Tamara“, mai ales daca el nu va avea nici o urmare, se va mai putea discuta serios despre lupta contra coruptiei in România.
