Traian Basescu le-a facut românilor, zilele trecute, o invitatie la lipsa de modestie. Ne-a chemat sa intram in Uniunea Europeana nu „cu capul plecat“, ci cu o „oarecare aroganta“. Caci altii, cum ar fi francezii, nemtii sau alti europeni, din Vest, din Sud sau din Nord, „n-au nimic in plus fata de noi“. Asa ca n-are rost sa fim modesti. Dimpotriva, trebuie sa dam dovada de „mândrie nationala“, pentru a dovedi ca „nu suntem luati“ (adica, primiti) in Uniunea Europeana, ci „ne ducem noi“.
Mai lipsea un pas pâna la a le zice celor de la Bruxelles ca le facem noi un hatâr integrându-ne. D-l Basescu n-a mers, insa, chiar atât de departe. S-a multumit sa ne invite, cum spuneam, la o „oarecare aroganta“. Suficient, totusi, pentru a banui ca a vorbit serios si atunci cind a declarat ca, pe nava, nu exista nimeni intre el si Dumnezeu si atunci când le-a atras atentia francezilor sa nu-si permita sa ne dea lectii.
Nu e nici o gluma la mijloc. Si mi-as reprima orice zâmbet legat de aceasta chemare la „aroganta“ daca, la prima ocazie, când Bush ii va cere ceva presedintelui nostru, referitor, sa zicem, la ramânerea trupelor noastre in Irak, Traian Basescu ii va replica sec: „Deasupra mea nu e decât Dumnezeu“. Sau daca d-l Basescu ne-ar explica intr-o zi când a iesit Occidentul din Evul Mediu si când am iesit noi, pentru a vedea daca istoricii nostri nu gresesc, eventual, vorbind despre dizgratiile de care am avut parte. Cum nu cred, insa, ca presedintele nostru isi va permite sa fie „arogant“ cu presedintele american si ca ar avea cunostinta de intrebarea celebra a lui Cioran „ce-am facut o mie de ani?“, ma tem ca toata povestea asta cu „aroganta“ sta sub zodia fanfaronadelor populiste.
Desigur, nu-i cere nimeni d-lui Basescu sa fie modest. Daca era modest, era si azi la Constanta, probabil, nu la Cotroceni. Tot ce se poate cere unui om ambitios e sa nu piarda din vedere faptul ca nu exista vanitate inteligenta. In plus, unui presedinte i se poate cere, cred, cât mai mult realism. O persoana particulara, convinsa ca patriotismul inseamna ce vocifereaza caraghiosul Catavencu („sa-si vaza de trebile ei Europa; noi ne amestecam in trebile ei?“), isi poate permite sa uite cu câta „mândrie nationala“ au plecat românii sa culeaga capsuni in Spania si cu câta „aroganta“ au intors spatele României vreo trei milioane de compatrioti, risipiti, la ora aceasta, prin lume, cautând sa obtina ce nu puteau sa obtina acasa. Presedintele României, insa, n-are voie sa uite.
Si cum vine asta ca altii „n-au nimic in plus fata de noi“? Atunci de ce ne rugam de investitorii straini sa vina in România? Si de ce partidele noastre, intre care si partidul „prezidential“, adica PD, se calca in picioare la usa „popularilor europeni“? Despre „capul plecat“ prefer sa nu vorbesc. N-as putea evita ce le-a spus comesenilor sai intr-o noapte, la restaurantul „Golden Blitz“, presedintele Basescu despre motivele care l-au determinat sa opteze pentru „axa Bucuresti – Londra – Washington“. Mai bine sa amintesc, dintre multele posibile, niste date semnificative. Când poetii Vacaresti bolboroseau la noi primele versuri culte, Dante murise de cinci veacuri, iar Goethe scria „Faust“. Când primul pian a fost adus in principate, prin al patrulea deceniu din secolul al XIX-lea, Mozart si Beetthoven murisera.
Vreau sa fiu bine inteles. Nu pledez pentru umilinta. Avem si noi valori cu care ne putem mândri. Din pacate, primii care nu pun pret pe valorile noastre suntem noi. Dovada graba cu care Ministerul Culturii vrea sa se descotoroseasca de monumentele istorice „privatizându-le“, intrucât statul nu se poate ingriji de ele, ni s-a comunicat. Pledez pentru altceva: sa-l lasam pe Catavencu la locul lui in „O scrisoare pierduta“. Ar fi cu totul deplasat sa-l ducem la Cotroceni. Sau prin alte locuri, in afara teatrului.
