Cineva care si-a petrecut vacanta intr-un sat din Oltenia si s-a intors zilele trecute mi-a spus ca pe tarani nu-i mai intereseaza politica. In anii trecuti se discuta pe ulite si la cârciuma ca in „Poiana lui Iocan“ din Morometii. Oamenii schimbau impresii, comentând ce vazusera la televizor. Acum, se uita la jurnalele televiziunilor mai ales pentru buletinul meteorologic. Au alte griji decât tensiunile dintre Basescu si Tariceanu, discutiile despre remanierea guvernamentala sau conflictele din Coalitie. Ei vor sa stie altceva: daca vor continua ploile, pe unde au mai facut apele prapad, daca se va coace porumbul si ce se va intâmpla cu pretul grâului. Va fi mentinut la un nivel scazut, cum se vorbeste, pentru ca speculantii sa-l poata duce la Constanta si sa-l „importe“ apoi la un pret ridicat? Politicienii – a continuat amicul meu – isi inchipuie ca toata tara sta cu sufletul la gura sa afle ce-a mai zis domnul Boc despre intentia schimbarii lui Adrian Nastase si a lui Nicolae Vacaroiu de la presedintia celor doua Camere sau cum evolueaza scandalul stenogramelor de la PSD. Ei, bine, se insala. La tara, cel putin, oamenii au intors spatele politicii.
A exagerat sau nu amicul meu? A tras o concluzie pripita pe baza experientei dintr-un singur sat? N-am de unde sa stiu. Pot presupune ca lucrurile stau, in linii mari, cum mi-a povestit el bazându-ma pe ce spun sondajele, ca aproximativ jumatate dintre români s-au saturat de galagia pe care o fac politicienii, si pe o amintire. Eu cunosc bine cum arata ceea ce Blaga numea „boicotul istoriei“. L-am cunoscut in copilarie in satul meu si nu m-as mira ca in psihologia taraneasca sa fi ramas tendinta care l-a provocat timp de secole. Istoria nu conta pentru taranii din Lisa decât atunci când erau chemati la razboi. In rest, aveau mai multe relatii cu cerul, care le anunta ploi sau vreme frumoasa, decât cu politica. Nici la alegeri nu se inghesuiau prea tare. Candidatii erau interesanti doar daca dadeau ceva de baut.
Probabil, fatalismul nostru traditional s-a nascut si s-a dezvoltat pe aceasta detasare de istorie. Dar detasarea de istorie nu inseamna, oare, si detasarea de democratie? Cu siguranta. Daca o parte importanta a populatiei refuza sa ia parte la jocul democratic, despre ce „suveranitate a poporului“ se mai poate vorbi? Fara indoiala, nici isteriile politice din anii ’90 nu asigurau climatul de care e nevoie intr-o democratie autentica. Patimile faceau ca optiunile sa fie impulsive, nu rationale. Dar nici „fuga de politica“ nu e de natura sa ne dea incredere ca „mâine“ situatia va arata mai bine decât „azi“. Iata de ce, daca realitatea e cea pe care mi-a relatat-o amicul meu, exista serioase motive de ingrijorare. Poate ca nu parcurgem doar o „criza politica“ in prezent, asa cum se vorbeste, ci o „criza de sistem“ pe care politicienii n-o vad sau n-au inteligenta necesara pentru a o intelege.
Aproape nimeni nu mai contesta azi ca avem nevoie de o „altfel de politica“ si ca, pentru a avea o „altfel de politica“, se impune asanarea actualei clase politice. Dar cum s-ar putea ajunge la o limpezire a apelor, pe care plutesc azi nenumarate gunoaie, fara presiunile societatii? E clar ca dezangajarea politica a unei parti a populatiei, indiferent de cauzele care o determina, actioneaza ca un bumerang. In prima faza, ea ii poate pune pe gânduri pe politicieni. In faza urmatoare, insa, ea se intoarce impotriva celor scârbiti, deoarece o societate apatica, pasiva, care tolereaza raul, il incurajeaza sa existe si sa se manifeste nestingherit.
Opinia mea e ca ne aflam foarte aproape de acest prag, daca nu cumva l-am si atins. Stricaciunile si nefericirile provocate de inundatii sunt imense, dar nu toate sunt vizibile. Tragediile i-au facut pe oameni sa-si vada doar suferintele proprii si sa-si lege sperantele doar de Dumnezeu. In vremea aceasta, bâlciul politic da spectacole la televizor.
