Din legendarul „mar al discordiei“ a rezultat razboiul Troiei. Din „marul discordiei“ care s-a rostogolit in vara aceasta intre Palatul Cotroceni si Palatul Victoria e greu de spus ce va rezulta. Caderea guvernului Tariceanu? Alegeri anticipate? Un razboi de gherila intre PD si PNL care va sfârsi prin a rupe intelegerea portocalie pe baza careia a fost rasturnat de la putere PSD? Sau o impacare de tip „pupat piata endependenti“ urmata de certuri episodice, semn ca „marul discordiei“, chiar putrezind, va mai sta ceva timp intre Traian Basescu si Calin Popescu Tariceanu?
Primul-ministru se preface ca nici nu vede acest mar. L-am auzit de câteva ori pe d-l Tariceanu declarând la televizor ca armonia dintre el si presedinte e deplina si nu exista nici o criza. Asta in vreme ce raceala polara dintre presedinte si premier nu mai e de mult nici macar un secret al lui Polichinelle. E un adevar banal, evident pentru toata lumea. E adevarat ca stilul d-lui Tariceanu difera radical de cel al d-lui Basescu. Premierul foloseste un limbaj ultrapoliticos, aproape decolorat si fad, in care se observa dorinta de a nu se pune rau cu nimeni. Presedintele face uz de polemici dure, transante, aproape brutale uneori. E, cum am remarcat in campania electorala, un bun mânuitor al parului, nu al floretei. Incât ceea ce premierul a negat ca exista a rezultat foarte clar din atacurile presedintelui la adresa guvernului. Ne aflam, fara indoiala, in plina criza politica.
Si asta când? Intr-un anotimp in care prin traditie ar trebui sa existe acalmie politica. In toate verile de pâna acum, cu exceptia acelora din ani electorali, nu s-a intâmplat nimic important. Cei care isi puteau oferi vacante se duceau in vacanta, ceilalti se plictiseau pe la casele lor, fara sa gaseasca nici in ziare, nici la televizor, vreun eveniment care sa le atraga atentia. Vara aceasta arata altfel. Si meteorologic, si politic. Meteorologic, când n-am fost innebuniti de ploi, am fost innebuniti de canicula. Politic, scandalurile nu mai contenesc. Si cum se intâmpla la mare, când valurile spala nisipul, fiecare scandal nou spala urmele scandalului precedent.
E adevarat ca asta are si o parte buna. Programele televiziunilor noastre sunt atât de proaste incât fara aceste scandaluri n-am mai pune mâna, probabil, pe telecomanda. In plus, traditionalul nostru apetit pentru bârfa e alimentat incontinuu. E imposibil, la ora de fata, sa iesi pe strada fara sa auzi fel de fel de pareri. Unii ii dau dreptate lui Basescu, altii considera ca presedintele nu poate trai fara a provoca tensiuni si crize. Divortul ipotetic dintre liberali si democrati, in caz ca nu se va ajunge la o intelegere care sa calmeze spiritele, este, ca divortul lui Misu St. Popescu dintr-o balada a lui Topârceanu, „un lung prilej de vorbe si de ipoteze“. Democratizarea trancanelilor e, probabil, latura cea mai putin indoielnica si cea mai naturala a democratiei noastre.
Presedintele Basescu a cerut „sa se iasa din minciuna“. Frumos indemn! Dar, daca se iese din minciuna, apare o mare problema. Caci atunci „România oficiala“ ar fi obligata sa admita ca a cam uitat de „România reala“; ca politicienii si-au vazut de interesele lor, fara sa se sinchiseasca prea mult de faptul ca interesele lor vin in coliziune cu interesul national. Iesirea din minciuna presupune iesirea din orice demagogie. Si ma indoiesc foarte tare ca politicienii autohtoni stiu sa se descurce fara demagogie. Unii n-ar mai avea ce spune. S-ar vedea obligati sa nu mai deschida gura in parlament ori prin alte locuri unde au ajuns gratie relatiilor si „listelor“. Altii s-ar putea vedea pusi in situatii si mai grave. Sa-si denunte singuri la Parchetul National Anticoruptie originea tulbure a unor averi. Incât, oricât as vrea sa scap de reputatia de sceptic, nu reusesc sa cred ca „iesirea din minciuna“, in politica, poate depasi stadiul de utopie.
