PSD, fiul cel mare al fostului FSN, se afla, in prezent, in cea mai rea situatie din istoria sa postfesenista. Pierderea alegerilor prezidentiale din decembrie trecut s-a dovedit mai catastrofala decât parea la inceput. Caci ea a rasturnat toate calculele de pâna atunci, potrivit carora, Nastase, mergând la Cotroceni, lasa liber pentru Ion Iliescu fotoliul de la partid. Tradarea „puristilor“ d-lui Voiculescu si jocul la doua capete practicat de UDMR i-au permis lui Traian Basescu sa lase PSD in Opozitie. Adica, si fara os de ros si cu o problema neprevazuta: cine va fi numarul 1 in partid? Ceva mai rau era greu de imaginat.
E adevarat ca PSD nu e un partid obisnuit. El s-a nascut nu ca sa apere o doctrina, ci ca sa apere interesele unor persoane pe care nu le-au apropiat ideile, ci alte lucruri. In aceste conditii, e firesc ca el sa fie relaxat, sigur de sine, doar câta vreme se afla la putere. Daca pierde puterea, solidaritatea conjuncturala, de interese, intra in criza.
Asa s-a intâmplat si dupa pierderea alegerilor din toamna lui ’96. Numai ca, atunci, deruta n-a fost nici atât de grava, nici atât de evidenta ca acum. Iar perplexitatile n-au durat mult. Ceea ce, daca ne gândim bine, nu e deloc de mirare. In acea vreme, PSD nu era atât de compromis ca acum când reputatia sa de partid corupt e o trista banalitate. Nici rivalitatile si dihoniile interne nu erau atât de mari. Existau undeva in subterane, dar nu se vorbea despre ele. Autoritatea de care se bucura Ion Iliescu in partid era ca un capac care acoperea intrigile si bloca vocile cârtitoare.
Acum, situatia e fundamental diferita. Complotul urzit la Congresul PSD, dupa lungi ezitari si pertractari de culise, pentru a-l impiedica pe Ion Iliescu sa revina la sefia partidului s-a dovedit o reusita cu efecte perverse, scapate de sub control. Pe de o parte, PSD si-a pierdut locomotiva sa electorala obisnuita. Ba, mai mult, a transformat-o in primejdie. Din prim avocat al partidului pe care l-a fondat când FSN s-a rupt in doua, Iliescu a devenit prim-procuror. De nenumarate ori, in ultima vreme, el s-a pronuntat in termeni foarte duri despre „ciocoizarea“ fostilor lui colaboratori, spunând, aproape direct, ca PSD mai e „social-democrat“ doar cu numele. Pe de alta parte, marginalizarera lui Ion Iliescu a deschis un fel de cutie a Pandorei. Toate rivalitatile, invidiile, ambitiile si resentimentele care dospeau undeva in adânc au iesit acum la suprafata. Luptele intestine s-au transformat in confruntari publice, luând uneori si forme hilare, cum nu s-a intâmplat recent cu schimbul de complezente otravite dintre Mircea Geoana si Adrian Nastase.
PSD, la nivel de vârf, e atât de ocupat cu rafuieli si intrigi interne, incât s-a paralizat singur ca partid de opozitie. De abia in timpul inundatiilor s-au auzit niste critici mai apasate dinspre PSD la adresa guvernului. In rest, gesturi conventionale, formale, cum a fost motiunea de cenzura de-acum câteva saptamâni, sau polemici flescaite, uitate repede si de protagonisti. Sau, chiar – incredibil! – simptome de pocainta. Recent, purtatorul de cuvânt al partidului, Cristian Diaconescu, a cerut public scuze pentru greselile si abuzurile facute de PSD in perioada in care s-a aflat la guvernare si, mai ales, pentru ca „a bagat pumnul in gura presei“.
Mai exista, e drept, si o alta explicatie posibila a lipsei de vlaga de care da dovada PSD in opozitie. Si anume teama. Cum se stie, lupta impotriva coruptiei n-a depasit pâna acum stadiul de pantomima. Aceleasi spectacole televizate cu arestati având mâinile in catuse si aceleasi „eliberari“ din lipsa de probe sau din pricina unor vicii procedurale. Si nici un „peste mare“ prins in plasa. Dar ce va urma dupa cutremurul de la Parchetul National Anticoruptie? Nimeni nu poate da un pronostic cert.
In ce ma priveste, imi place sa cred ca nu e o fatalitate sa fim tara cea mai corupta din Europa. De atât pot fi sigur. Inteleg, insa, angoasele unora din fostii guvernanti.
