Cu toate ca nu putem da uitarii nenorocirea consemnata in sezonul precedent si nu ne putem resemna cu gindul ca am devenit o echipa de duzina, noi, suporterii Universitatii, trebuie sa privim lucrurile si din alt punct de vedere. Daca pe timpul raposatului eram o forta si stricam socotelile uliilor din Bucuresti, dupa evenimentele din ’89 nu am mai reusit sa fim obraznici decit vreo patru, cinci ani, cind mai „greseam“ si loveam in integritatea lui Dinamo si a Stelei. Au urmat zece ani de anonimat, in care am facut pur si simplu figuratie, cu toate ca am mai ajuns de doua ori in finala Cupei României, iar in ultimele trei sezoane am fost foarte aproape de prapastie. Boala lunga, moarte sigura. Si proverbul s-a adeverit, Universitatea facind cunostinta cu decaderea, intr-un fel echitabil, pentru ca toata lumea a devenit mai indiferenta, de la primul gospodar si pina la ultimul suporter. „Campioana unei mari iubiri“ a devenit brusc „Campioana unei mari deziluzii“, si asta pentru ca am vorbit prea mult de trecut, neglijind prezentul.
De data aceasta trebuie sa o luam de la zero si sa facem tot ce este posibil pentru a reveni in primul esalon al tarii, pentru ca acolo este locul unei astfel de echipe, de traditie. Avem rabdare, votul de incredere a fost acordat, insa nu stim cit de mult depinde de acest lucru soarta Universitatii. De destinul acestei echipe trebuie sa raspunda si cu capul persoanele care s-au angajat in dificila misiune, cu toate ca este de apreciat straduinta de a forma un lot competitiv, pentru ca Universitatea inseamna totul pentru Oltenia, cindva o zona prolifica in materie de talente. Noi, suporterii, trebuie sa fim alaturi de Stinga si de elevii sai, sa-i incurajam din rasputeri pentru ca, intr-o buna zi, culorile alb-albastre sa triumfe din nou, dovedind ca aici este capitala fotbalului românesc si nu in Bucuresti, unde valoarea echipelor de top este decisa numai de ban…
