Iarasi imi vine in minte inteleptul oriental care se ruga divinitatii sa nu-i rezerve o epoca interesanta. Si iarasi ma vad obligat sa constat ca, noua, Dumnezeu ne-a harazit o epoca prea interesanta. In cei cincisprezece ani (si ceva) care au trecut de la nici astazi clarificatele evenimente din decembrie ’89, am avut privilegiul sa ma vad de trei ori in situatia de a considera indoielile nu un semn ca exist, conform cunoscutei teze a lui Descartes, ci un delict grav.
In ianuarie ’90, am publicat in „România libera“ un articol care se intitula „Iluziile au durat numai o luna“. Articolul m-a pus de a doua zi in conflict cu FSN si cu simpatizantii sai. Câteva saptamâni, am primit saci de scrisori in care precumpaneau injuraturile. Eram intrebat pe un ton amenintator ce am cu domnii Iliescu si Roman. La drept vorbind, singura mea vina era ca gândeam altfel. Socoteam abuziva si periculoasa ideea Frontului Salvarii Nationale de a se transforma in partid si de a deveni actor in alegeri. Si am continuat sa judec la fel, ceea ce i-a determinat pe mineri, in iunie ’90, sa ma caute acasa. Cum nu m-au gasit, mi-au lasat o amintire: un bolovan aruncat prin geam. Au urmat ani, sase la numar, in care am asteptat o „schimbare“, care sa ma scoata din ceea ce d-l Iliescu numea atunci „o parte a presei“.
A doua experienta a avut loc dupa alegerile din toamna lui ’96 care au dus CDR la Palatul Victoria si pe Emil Constantinescu la Palatul Cotroceni. M-am bucurat atunci, ca in decembrie ’89, si mi-am zis ca, in sfirsit, toate iluziile devenisera posibile. Si vreo jumatate de an, mai exact pâna in vara anului 1997, n-am mai auzit câinii latrând intre „a patra putere“ si celelalte „trei“. Numai ca, din nenorocire, au inceput sa apara tot mai des semne ca mult promisa „schimbare“ nu era decât o penibila cacealma. Certurile fara sfârsit din coalitie, sunetul din ce in ce mai gaunos al promisiunilor si, nu in ultimul rând, gafele savârsite la guvernare m-au obligat sa redevin un sceptic, termen foarte neplacut „optimistilor“ din România care sunt gata sa lupte cu acelasi optimism sub orice drapel. Si, foarte curând, am avut ce meritam. Injuraturi, e drept, cele mai multe formulate politicos ca nedumeriri. Mi se explica, inclusiv de fosti amici, cu care fusesem alaturi pe baricadele naivitatilor din anii ’90-’96, ca se intâmpla ceva cu mine care ma impiedica sa vad partea pozitiva a adevarului. Constantinescu nu m-a infierat in public. S-a multumit sa ma urasca in particular.
Acum, traiesc a treia experienta a riscurilor libertatii presei in democratia, inca „originala“, din România. Precizez ca fara sa am o slabiciune speciala pentru culoarea „oranj“, deoarece nici liberalii, nici democratii nu m-au convins ca sunt neprihaniti, deasupra intereselor politicianiste, am votat la alegerile trecute pentru Alianta si pentru Basescu. Aveam iluzii mai moderate decât in ’90 si in ’96, dar am sperat ca lucrurile se vor indrepta, fie si cu ezitari, spre normal, inclusiv in raporturile dintre presa si Putere. Dar, iarasi m-am inselat. D-l Basescu ne-a aratat recent, infierând „o parte a presei“ (cea care nu-i e pe plac, fiindca nu-i cânta in struna), ca, dupa cincisprezece ani, libertatea presei continua sa fie o problema nerezolvata in România.
Il inteleg, partial, pe Traian Basescu. Presupun ca traieste o drama. De vreme ce a ajuns sa creada ca este „sinteza subconstientului colectiv al poporului“, cum a declarat la clubul Prome-theus, suporta, probabil, foarte greu parerile care nu-i convin. Dar sa transformi aceasta drama personala in furie publica, impotriva jurnalistilor suparatori, e o cale lunga, pe care nici un presedinte n-o poate strabate fara a stârni nedumeriri grave. Si fara a ridica, asa cum a facut d-l Basescu, securea razboiului impotriva unui drept ce parea cucerit. Dreptul la opinie proprie.
