Subsemnatul …… puncte, puncte / Nascut… nu conteaza unde / Declar din propria mea vrere / Ca am urmatoarea avere.
Un apartament la bloc cu doua camere, pe care il impart cu sotia (sau ea il imparte cu mine). In diviziune post-mortem, un cavou cu intrare separata si confort sporit si 20 de milioane de lei pentru cazul in care voi fi nevoit sa-l utilizez. Asa ca ma consider un om bogat, caci, cum spune si Balzac, este bogat cel care stie sa se limiteze a cheltui doar propriul sau venit.
Acum, ca mi-am facut publica averea, m-a cuprins spaima de hoti, ca pe demnitari. Numai ca demnitarilor nu le este teama ca vor fi furati. Le e teama ca, aflindu-se ce averi au, unii dintre ei ar putea fi dati in judecata de hotii profesionisti pentru concurenta neloiala.
Evident, si eu, ca si multi dintre demnitari, am omis sa declar bunurile cele mai pretioase.
Fereastra apartamentului meu decupeaza pe cer un lot dreptunghiular care imi apartine. Intre fereastra si cer, un nuc. Iarna, dezgolit de frunze, insinueaza in rama ferestrei o fina gravura japoneza. Vara, incarcat de frunze, imi filtreaza cu delicatete razele de soare care patrund in odaie ca sa moara blind in oglinzi si cristale sub forma unei pulberi de aur. Acest aur nu l-am declarat.
Am furat din muzeele Europei tablouri nepretuite si le-am ascuns in suflet; madone florentine, balerine pariziene si o floare a soarelui. Mai sint colectionari in România, dar nu au tablouri ca ale mele; si nici nu vor avea vreodata, chiar de-ar fi colectionari cu Corn(u) in frunte!
Mai am angajati fara carte de munca, acestia lucrind pentru mine. Ascunsi intre copertele cartilor obosite, ei vin mereu cind ii chem. Ca, de pilda, Mihai care, in noptile cu luna, vine sa-mi raspovesteasca iubirea dintre Luceafar si o fata de imparat; iubire care a fost atit de frumoasa si pura, incit n-a putut dura decit o clipa.
Mai am, intemnitati in discuri, benzi, casete, mari interpreti ai timpului nostru. I-am condamnat la temnita, fiindca au furat frumuseti fara seaman de la prietenii mei Bach, Beethoven, Mozart, Brahms, Schubert, Vivaldi. Ii chem uneori sa mi le arate. „Prin mine mor, ca sa renasca/Romante pentru mai tirziu“, spunea un poet de-ai nostri in „Romanta gramofonului“. Renasc si eu vocile marilor cintareti, chiar daca posesorii lor nu mai sint de mult; Caruso, Patti, Callas, tragicul Saliapin, fostul fierar Tita Ruffo.
Pe linga aceste mari valori pe care le posed, trebuie sa mi se restitue citeva bunuri, abuziv confiscate. Ar trebui sa mi se restituie 50 de ani de viata petrecuti la inceput sub teroare, iar apoi sub umilinte, cind si pentru o coaja de piine trebuia sa multumim din inima partidului. Imi amintesc din copilarie; veneam de la cimp, desjugam boii si le puneam un brat de fin in iesle. Iar ei, desi truditi din greu o zi intreaga, ma priveau cu ochi calzi, recunoscatori, de parca ar fi vrut sa spuna „multumim din inima!“. Ei nu-si puteau imagina o existenta mai buna: pentru ei, acesta era unicul mod de viata. Bine, dar ei erau boi.
Am revendicat si o tara frumoasa si care ar fi putut sa ne fie plenar „patrie“.
Dar nu e asa. O fi o patrie, dar nu a noastra. Cei vrednici au parasit-o definitiv, iar cei sarmani schimba profesii bine definite cu cea de capsunar spaniol. Cei ramasi o jefuiesc cum n-au facut-o nici macar rusii. Care in schimb ne-au oferit si unele compensatii. De pilda, au recunoscut ca nu ne mai inapoiaza tezaurul, dar ne dau in schimb ceva mult mai valoros; pe Ion Iliescu.
Am cerut sa ni se redea demnitatea nationala, deturnata si murdarita in regimul comunist si chiar si dupa el. Sa ni se redea mindria de a fi român; acel român care altadata era considerat vrednic, muncitor, cinstit, ospitalier, cu mult suflet.
Am inaintat cererile de retrocedare forurilor competente. Si fiindca ele sint legitime, sint sigur ca se va gasi vreun judecator care sa nu le aprobe. Si daca nu, se va confectiona un procuror general care comite un recurs in anulare chiar inainte ca tribunalul sa-mi aprobe cererile.
Dar nu am incredere in exponentii puterii anterioare, desi aceasta a incercat sa indulceasca cu Bombonele amara doctrina leninist-moscovita. Si n-am incredere nici in consiliere care au parul capului blond la fel ca si continutul lui. Dar imi pastrez speranta (chiar daca nu prea stiu in ce sau in cine) si o port mereu inaintea ochilor. Intr-un fel, seaman cu magarul acela incapatinat, calarit de stapin, care are legat de prajina un smoc de fin pe care il poarta in fata magarului. Si totusi, ce trist e sa fii magar! Si totusi, continuu sa visez, desi stiu ca visul nu se va realiza; gasesc eu un motiv de satisfactie. Ca in catrenul urmator: „Visez sa fac amor, macar o data/C-o tinara frumoasa si nurlie/Iau un pahar de apa din bucatarie/Si-nghit pastila de prostata“.
Numai ca tara asta nu sufera de prostata, ci de prostpoliticieni. Care nu sint deloc prosti cind e vorba de interesele lor.
