Gata, am intrat in rindul oamenilor seriosi. Cu ajutorul neprecupetit al colectivului, am iesit la pensie. Cu alte cuvinte, am avut bucuria sa intru in anticamera eternitatii; care bucurie si la voi sa fie… Dupa 50 de ani petrecuti prin amfiteatre era si timpul. Fiecaruia ne vine timpul; trebuie s-o intelegem cu totii. Chiar si Ion Iliescu.
Primii sase ani din cariera i-am desfasurat ca asistent la Universitatea din Iasi; era, cu adevarat, o universitate. Un centru de stiinta si cultura. In sase ani n-am auzit de cuvintul „pila“. Am venit apoi la Craiova, plin de entuziasm si cu un bun renume international de cercetator. Obtinusem o teorema care in curind imi va purta numele. Dar la Craiova functionau alte criterii de valoare; care sint acelea nici pina azi nu m-am lamurit. Am obtinut curind titlul de doctor si impreuna cu profesorii Hamburg si regretatul Eugen Dobrescu am pus bazele invatamintului matematic craiovean; de ce?
Iesirea la pensie a unui coleg este totdeauna un prilej de bucurie pentru ceilalti; de aceea este obiceiul ca sa se organizeze pentru fericitul care pleaca un parastas. Intii se string bani de la colegi: prilej de bucurie si satisfactie sintetizate in propozitia „al dracului bosorog, mai trebuie sa dam si bani pentru el; dam, numai sa plece odata“. Apoi se cauta un restaurant cit mai ieftin, de preferinta cu un patron avind fiul sau fiica profesor. Meniul este acelasi; ca si durerea participantilor. Se spun vorbe frumoase de o falsitate evidenta, se aduc elogii in care nu crede nimeni. Fara a fi tradusa in vorbe, fiecare vrea sa-i adreseze ramolitului urarea de viata lunga, sintetizata in sintagma „sa-i fie tarina usoara“. Din cauza incarcaturii emotionale insuportabile a acestui eveniment, eu l-am refuzat. Deja am fost profund emotionat cind am primit din partea sindicatului 2.000.000 de lei, evident pentru luminari. Doua milioane pentru o jumatate de secol este cu mult prea mult!
Asta e situatia. Astfel, dupa virsta de 65 de ani orice profesor capata titlul de „profesor ramolit“; chiar daca sint altii mai tineri care sint ramoliti de mult. Dupa 65 de ani ai pensie, legea este clara si conducerea a tinut totdeauna sa fie respectata cind e vorba de altii… E drept ca inca cinci ani ai dreptul la prelungirea anuala a activitatii. Eu am beneficiat de patru ani de prelungire, timp in care, pentru a atenua posibila acuzatie de ramolire am publicat 24 de articole, mai toate in reviste straine. Cum multi colegi n-au publicat atitea articole in intreaga cariera, am fost imediat absolvit de acuzatia de ramolire si declarat impotent intelectual…
Ar fi totusi nedrept sa nu semnalez grija si atentia colegilor mei. Ma refer in primul rind la colegul meu de cabinet, om cu un caracter deosebit; va garantez ca un asemenea caracter n-ati intilnit niciodata si nici nu v-as dori sa intilniti. El mi-a garantat ca imi va da mereu cele doua cursuri de la masterat pentru care am redactat deja cursurile. Imediat insa le-a dat unei doamne dragute care preda si la alta facultate. Argumentul? Ea este specialista in domeniu caci a publicat trei lucrari, pe cind eu am publicat numai 50. Un alt coleg, care a avut totdeauna si are inca functii de conducere, mi-a transmis ca pensionarii nu trebuie sa faca mofturi. Mi-am insusit punctul de vedere deoarece venea din partea unei valori certe care a publicat sapte lucrari, una la cinci ani; drept pentru care totdeauna a beneficiat de gradatia de merit. Unul din sefi, cu multa delicatete, a incercat sa ma faca din nou tinar, oferindu-mi un post de conferentiar, ca acum mai bine de 20 de ani. Am refuzat; mi-am cucerit postul de profesor prin munca, si nimeni nu are dreptul sa mi-l ia. In fine, seful cel mare, fost student de-al meu, mi-a spus: „Cit eu voi fi rector, veti avea un post de profesor“. Aiurea; el mai este rector, dar eu nu mai sint profesor. Rectorii spun lucruri trasnite, uneori.
Acidul ce-am turnat in slove e forma ce-a-mbracat regretul. Era totusi necesar sa ma retrag. De fapt incepusem mai de mult sa ies la pensie prin anumite parti. Intr-un timp incepusem sa ma ramolesc in asa hal incit ma gindeam sa candidez pentru parlament. Dar lucrurile s-au aranjat. La unii oameni ramolismentul se instaleaza de sus in jos, la altii invers. La mine a inceput din ambele extremitati si s-a oprit la mijloc.
Este drept ca tranzitia de la „dom’ profesor“ la „ba, tataie“ nu e placuta; dar asta e situatia. Este totdeauna timp pentru adevar. De aceea am inceput sa ma simt prost. Si de aceea ma bucur cind o vinzatoare cu sort murdar si par slinos riposteaza cu dragalasenie cind ii spun ca sunca e prea grasa; „ramolitule, bosorogule, numai pretentii aveti“…
Am mai avut un coleg care, ca si mine, mai avea dreptul sa mai stea un an; dar aceeasi echipa de comando l-a dat afara pe usa din spate. Omul s-a imbolnavit de inima, si din spirit de patriotism n-a consumat pensia decit un an. Eu sper sa traiesc destul ca sa apuc inmormintarea mea: si daca atunci aud vreun sef aducindu-mi elogii sar din sicriu si-l iau la bataie.
Toti cei care vor sa-mi transmita condoleante o pot face, dar numai daca se pot exprima foarte dureros. Iar noul meu nume este „outis“. Ce inseamna asta? Cind Ulyse se intorcea acasa, dupa ce cucerise Troia si deci isi terminase menirea si nu mai avea justificarea existentei, era intrebat de cei pe care ii intilnea in drum: „Cine esti dumneata?“ Eu sint „Outis, adica nimeni!“
EU AM RAMAS INTR-UN UNGHER DE AMFITEATRU
Zadarnic ma priviti precum la teatru,
Priviti actorii viselor dind viata,
Caci numai umbra mea va sta in fata,
Eu am ramas intr-un ungher de amfiteatru.
Eu am ramas intr-un ungher de amfiteatru,
Chiar daca bancile din jur sint toate goale,
Pe tabla-s desenate integrale,
Iar eu socot cit face patru-ori patru.
Eu am ramas intr-un ungher de amfiteatru.
Stingher ma simt ca un batrin sihastru,
Si chiar de astazi stau cu voi la masa,
Nu-s eu acela ce-i cu voi in casa,
Eu am ramas intr-un ungher de amfiteatru.
Sa nu ma plingeti, nu-i motiv si e zadarnic,
Caci visul meu ramas-a tot albastru,
Iara destinu-a fost cu mine darnic,
Mi-a daruit un colt de amfiteatru.
Eu am ramas intr-un ungher de amfiteatru.
Si-atuncea cind imi va sosi mandatul,
Precum I-a Domnului neabatuta vrere,
Eu voi lua cu mine drept avere,
Atita doar, un colt de amfiteatru.
Eu voi ramine intr-un ungher de amfiteatru.
