LES OUBLIES

Nu stiu de ce, dar parca simt nevoia sa mai uit de politica; si, printr-un joc de cuvinte, mi-am amintit de un loc din Paris care este legat de uitare. Prin „oubliette“ se intelege o inchisoare subterana, cum erau o multime in Franta medievala, in care, de obste, erau inchisi cei condamnati pe viata. „Uitatii“, cum mai erau denumiti. O astfel de inchisoare am vizitat si eu. Era situata in fata Bisericii St. Severin, iar accesul in ea se facea printr-o trapa aflata la nivelul strazii. O scara in spirala, de-a lungul careia, in firide, te intimpinau schelete inca legate in lanturi, te conducea in sala centrala. Unde, pe vremea aceea, contra a zece franci, puteai gusta un pahar de „blanc d’Anjou“ si asculta, timp de o jumatate de ora, vechi cintece franceze. Iesind de acolo, am urcat spre Pantheon pe o strada ce trecea prin fata Bisericii romane; unde, daca nu ma insala memoria, slujea si un preot din Craiova, care parasise tara trecind Dunarea inot si care mai tirziu a trebuit sa plece din cauza ca n-a vrut sa respecte niste indicatii. Ajuns in fata Pantheonului, am fost emotionat de faptul ca printre numele marilor personalitati care au ilustrat umanitatea se afla mentionat si un roman; Dimitrie Cantemir. Dar cine isi mai aminteste azi de el, cind atitea valori locale si nationale contemporane detin monopolul publicitatii: Dumitru Dragomir, verii Becali, Dinel Staicu, Fane Spoitorul si multi altii. M-am gindit la cit de multi romani au ilustrat cultura si arta franceza si care azi sint uitati. Apropo, din surse imaginare aflam ca, din acest motiv, s-a propus ca inca un roman sa fie mentionat pe frontispiciul Pantheonului; chiar daca e inca in viata, se va astepta. S-a avansat propunerea lui Eugen Ionesco, unul dintre nemuritorii Institutului; dar propunerea a cazut deoarece, la inmormintarea sa, guvernul roman de atunci a refuzat sa prezinte omagii oficiale pe motiv ca Ionesco a fost regalist. Tinind cont de faptul ca Pantheonul este un loc in care dorm personalitati, s-a ajuns la concluzia ca Oliviu Gherman ar fi cel mai indicat.

Si, totusi, uitarea este un lucru omenesc, de cele mai multe ori necesar si util. Dar poti intotdeauna sa uiti? Am putea uita noi asa de usor minunata guvernare pe care autobuzele alegerilor au indepartat-o de inimile noastre? Dar si mai greu pot uita aceasta cei care patru ani au condus Dacia Felix. Si cum ar putea uita? Doreau sa vineze, plecau imediat la vinatoare. Nu existau drumuri de acces, se construiau imediat drumuri din banii nostri si noi eram fericiti. Nu exista vinat, se vinau si ministri, cu conditia ca sa nu fie impuscati in regiunea lor ministeriala, ci in cea barbateasca. Pai, se poate uita asta? Te prindeau cu mina in pusculita statului, si ce-i cu asta? Dadea seful un telefon la organismele financiare: „Vedeti ce faceti, noi v-am pus, noi va dam jos“. Sau la organismele juridice: „Ce, ma, tocmai dosarul acesta l-ati scos; nu-l aveti pe Basescu? Noi l-am sacrificat pe Mischie; e deja prea mult!“ Iar in cazuri extreme, cind problema devenise deja publica, te lua nea Nelu consilier la Cotroceni. Pai, se poate uita asta? Aveai nevoie de bani pentru o vila la Nisa sau in Italia? Nimic mai simplu. Ori negociai fara licitatie un contract baban, ori falimentai succesiv o intreprindere pe care statul o recupera de fiecare data. Pai, se poate uita asta? Deveneai ramolit ori dovedit incapabil, te punea nea Nelu ambasador. Pai, se poate uita asta?

Despartirile sint intotdeauna dureroase; sa-i intelegem si pe dinsii. Durerea se poate atenua luind doar un semn la despartire. Cum spune si poetul: „Sa-ti cer un semn iubito, spre a nu te mai uita?“ Si aici e vorba de o despartire, de un lucru pe care l-au iubit foarte mult; puterea! Nu e vorba de o doamna, dar cum „la donna e mobila“ ca stavila in calea uitarii, au luat mobila! Eu ma mir ca unii se mira; consecventi in tot ceea ce au facut, ultima lor actiune a fost tot de „luare“. Ma mir ca n-au luat si Palatul Victoria!

Romanii insa vor uita ca patru ani au fost „uitati“. Mi-e teama ca nu cumva noii guvernanti sa nu poata uita metehnele predecesorilor. Ciolaniada prefecturilor nu-mi miroase a bine. Prefectul este un functionar public care trebuie sa fie competent si cinstit; ori acestea sint calitati cetatenesti si morale si deci nicidecum calitati politice.

In incheiere doresc sa-mi multumesc si sa ma declar satisfacut ca am reusit sa scriu un articol complet apolitic.