Ganduri despre Bucuresti (I)

Cred ca Bucurestiul e locul ideal pentru a intelege de ce omul de azi nu mai poate gandi in mituri. Caci Bucurestiul are gropi, dar nu are cer. Un cer adevarat, vreau sa spun. „Cerul instelat de deasupra noastra“, la care se referea Kant, il poti vedea numai dincolo de Chitila. In Bucuresti, cerul nu e „metafizic“, ci „meteorologic“. Il privesti doar pentru a sti daca trebuie sa-ti iei umbrela sau nu. In noptile senine, de vara, din Lisa copilariei mele, cerul te amutea cu fastul lui misterios. Pe cand, in Bucuresti, ce zaresti daca, eventual, ridici ochii, iesind de la „Intercontinental“? Un intuneric prozaic, fara enigme, cu stele umilite de stridenta reclamelor prin care suntem asigurati ca viata nu e un miracol, ci „o afacere“. Unamuno era de parere ca filosofia s-a nascut cand, din doi oameni, unul a privit in jos, spre lucrurile practice, pentru ca, alaturi, celalalt sa poata ridica privirea spre cer. Ei bine, daca ne insusim acest punct de vedere, trebuie sa acceptam, implicit, ca Bucurestiul este un oras anti-filosofic. Poate, cel mai anti-filosofic din Europa, caci gropile sale te obliga sa te uiti mereu unde pui piciorul. Daca se intampla sa cedezi ispitei de a fi, o clipa, visator, cu capul in nori, te poti pomeni cu o corectie strasnica, lungit in praf sau, dupa caz, in noroi. Romantismul nu e recomandabil in Bucuresti. Aici trebuie sa fii realist. Sau, cu un cuvant la moda, „pragmatic“.

Potrivit tuturor marturiilor istorice, Bucurestiul nu depasea, spre mijlocul secolului al XIX-lea, conditia unui targ prafos si prapadit. In al treilea deceniu din acel veac, abia se punea problema cismelelor pe malurile Dambovitei. Daca alte civilizatii s-au dezvoltat in „cetati“, in „burguri“ si in jurul lor, „urbanitatea“ noastra, in Bucuresti cel putin, nu atinge nici doua secole. Urmand, ce-i drept, un parcurs foarte accidentat. Dupa primul razboi mondial, Bucurestiul a devenit „micul Paris“; dupa al doilea razboi mondial, s-a indreptat spre „modelul Sverdlovsk“; dupa cutremurul din ’77, cand a inceput dementa demolarilor, a devenit orasul cu cei mai multi caini vagabonzi, iar dupa decembrie ’89 s-a vrut, parca, „micul Stambul“. Dar exista si o altfel de „istorie“, orizontala, care, in Bucuresti ii poate indeparta si pe preoti de Dumnezeu. O „istorie“ cotidiana, alcatuita din alergatura, din injuraturi, din politica, din praf, din mitocanie, din aerul clocit, vara, cu miros de gunoaie, din oboseala, din zgomot, si, inevitabil, din filme idioate vazute seara la televizor. Probabil, nu sunt singurul care crede ca o ploaie suna altfel intr-o padure si intr-un parc, mai ales intr-un parc cu lacuri otravite de murdaria aruncata in ele. In trecere fie spus, nu exista, probabil, un oras mai nepotrivit pentru a ridica in el o catedrala. Aceasta catedrala – daca va fi ridicata – va constitui o dovada majora ca, azi, evlavia e teatralizata, formalizata, deci nesincera. In Bucuresti, doar cei care stiu sa se roage rezista in credinta adevarata. Cei care au doar nostalgia rugaciunii sunt in pericol.

Norocul meu e ca, desi au trecut 67 de ani de cand am fost adus (din secolul al XVII-lea in care traia Lisa) in Bucuresti, am ramas un „metec“. E de ajuns sa aud un tipat de cocos, la amiaza, cand lumina intuneca otetarii de dincolo de zidul curtii mele, pentru ca intreaga mea educatie citadina sa se naruie. Asa se face ca mi-ar fi greu sa spun care e „Bucurestiul meu“. Ca „metec“ ce sunt, el e pretutindeni, pe unde am amintiri, si nicaieri. Daca ar fi sa ma decid, m-as duce, oricum, cat mai departe de „epoca Basescu“ si de ostentatiile ciocoilor de azi. Ferindu-ma de mahalaua care a invadat, de la o vreme, „centrul“, m-as duce in mahalaua autentica, unde am locuit intre 1946 si 1950, in anii studentiei.

(va urma)