O nedumerire

Recunosc ca nu stiu ce sa cred, cum sa-mi explic o nedumerire.

Tocmai m-am intors dintr-o scurta calatorie in provincie. De la Arad, unde am avut o intalnire cu cititorii si am lansat ultimul meu volum, „Autoportret intr-o oglinda sparta“, am venit in Fagaras, iar de-acolo m-am dus la Lisa. Dupa doua zile de canicula ucigatoare indurate la Arad, eram bucuros sa constat ca pe munti se mai puteau zari cateva petice de zapada, ramase de la niste capricii ale acestei veri imprevizibile. Si, bineinteles, eram atras de ceea ce a fost, candva, regatul copilariei mele, desi stiam, din alte drumuri la Lisa, ca acolo nu mai exista pentru mine decat trecut.

Dar nu despre melancoliile mele doresc sa vorbesc. In ziua petrecuta la Lisa, m-am lamurit ca aveau dreptate cei care-mi spusesera ca satul se goleste din ce in ce mai mult. Ca pleaca in special tinerii. La ora aceasta, numai din Lisa sunt plecati „afara“, cum zic oamenii de-acolo, trei sute de barbati intre 25 si 40 de ani. Multi s-au dus cu neveste cu tot, iar unii si-au luat, in ultimii doi ani, si copiii. Semn ca intoarcerea lor acasa devine problematica. Nu numai la amiaza, cand ti-ai putea spune ca oamenii sunt plecati cu treburi, ci si seara, ulitele sunt pustii. Foarte rar trece cate o masina, speriind gastele mai indolente care se balacesc, cand ploua, in micile baltoace din santurile de pe marginea drumului. In fata caselor care n-au ramas goale, vezi, uneori, cate un batran asezat pe banca asteptand, probabil, sa poata schimba o vorba cu cineva. In multe curti a crescut iarba, semnul clasic al gospodariilor parasite. Am observat si cazuri de gospodarii parasite, se pare, definitiv, de vreme ce la fiecare fereastra au fost batute in cruce doua scanduri.

Nu e deloc simplu sa-ti amintesti in fata unor asemenea case din care nu se mai aude nici un sunet, in afara de al vantului care rareste tiglele, ca „eternitatea s-a nascut la sat“, cum spune un vers al lui Blaga. Sau, daca o faci, descoperi ca si „eternitatile“ expira. Lisa traieste azi cea mai drastica bejenie din istoria ei. Din cate stiu eu, doar inainte de primul razboi mondial, cand Lisa era sat graniceresc in imperiul habsburgic, au existat doi emigranti. Doi insi care au plecat in America, la Cleveland, daca nu ma insel, sa faca bani. Dintre ei, unul s-a intors. I se zicea in sat „americanul“. Nu stia englezeste, cel putin asa barfea lumea, dar, din doua in doua vorbe, zicea „OK“, ceea ce noua, copiilor, ni se parea foarte exotic. De-atunci pana in anii din urma n-a mai plecat nimeni. Cine si-ar fi inchipuit exodul de azi?

Grav e ca nici cei ramasi acasa nu mai par legati de pamant. Mai am inca in urechi vocea unei taranci batrane care mi-a spus, abrupt si fara nici o ezitare, cu o liniste grea, ca, daca ar fi ceva mai tanara, ar pleca maine din Romania si nu s-ar mai uita inapoi. N-am indraznit sa-i cer lamuriri. Mi-a fost teama sa nu constat ca avea motive intemeiate sa gandeasca astfel. Alti consateni cu care am discutat mi-au pus, in forme diferite, cam aceeasi intrebare: ce parere am eu, se mai poate spera in venirea unor vremuri normale, intr-un viitor apropiat, si la noi?

Si ajung acum la nedumerirea mea. L-am auzit serile trecute, la TVR, pe Ion Iliescu enumerand printre semnele „pozitive“ ale actualei guvernari faptul ca doua milioane de romani muncesc „in afara“. Si nu stiu ce sa cred. Cei ce ne conduc n-au vazut, prin sate, ferestre peste care s-au batut scanduri? Sau exagerez eu bejenia la care asistam? N-am o explicatie pentru linistea guvernantilor. Vreau sa sper ca nu e vorba de cinism. Prefer sa raman cu o nedumerire.