Doua feluri de indiferenta

Scriu aceste randuri duminica la amiaza. Dupa ce voi trimite Gazetei de Sud „digresiunile“ mele, voi infrunta ploaia putreda de-afara (care anunta, parca, toamna, nu vara) pentru a ma duce sa votez. Pe urma, voi astepta sa aflu, diseara, de la televizor, rezultatele estimate. Pana atunci, nu stiu daca aceste alegeri locale vor lamuri, macar, o parte din intrebarile pe care mi le pun in acest moment.

Intrebarea principala nu este ce partid va reusi sa obtina mai multe scaune de primari si de consilieri. Nu ma entuziasmeaza nici unul din partidele de azi de la noi. Pot, cel mult, sa recunosc ca ma despart de ele distante diferite si ca distanta cea mai mare ma separa de PSD. Intrebarea principala pe care mi-o pun este una, vitala, cred eu, pentru destinul democratiei romanesti. Cat de mare a devenit, dupa patrusprezece ani de alegeri libere, indiferenta romanilor fata de un scrutin? In mai toate sondajele din ultima vreme am remarcat ca e tot mai accentuat dezgustul de politica si ca „fuga de politica“ tinde sa devina un fel de sindrom national.

Sincer sa fiu, inteleg sau cred ca inteleg din ce s-a nascut aceasta lehamite. Din prea marile asteptari pe care le-am avut in decembrie ’89 si cativa ani dupa aceea. Din prea multele iluzii. Nimeni nu s-a gandit, probabil, acum patrusprezece ani, ca libertatea poate servi si demagogilor, escrocilor si hotilor. Si, mai ales, ca vor fi primii care se vor servi de ea. Nimeni nu se astepta ca democratia poate lua si forma unui spectacol de circ. Nimeni nu-si imagina, presupun, ca am iesit dintr-o ordine totalitara pentru a intra (sau pentru a avea impresia ca am intrat) intr-o dezordine specifica junglelor, in care „fiarele“ (expresia e a d-lui Iliescu) isi impun „legea“ lor. In consecinta, nu vad de ce m-ar mira antipatia fata de partide (mai exact, fata de modul lor de a face politica) pusa in evidenta de sondaje.

Numai ca „fuga de politica“ nu e o solutie. Fuga de politica, la fel ca fuga de istorie, nu rezolva nimic. Ea nu reuseste decat sa permita raului din politica sa se perpetueze nestingherit. Mai direct spus, ea devine, fara sa vrea, complice cu raul pe care il detesta. In privinta asta, n-ar fi multe lucruri de adaugat. Nimeni nu ma va convinge ca fatalismul nostru, din pacate proverbial, e inocent. A indura, resemnat, istoria este un mod de a o face.

As vrea sa observ, insa, ca exista doua moduri de indiferenta.

Dezamagiti, dezgustati de dezamagiri, unii se retrag in „solutii personale“, intorcand spatele problemelor publice. Nu mai vor sa auda de „binele comun“. Nu-i mai intereseaza decat „binele propriu“ sau, cel putin, limitarea raului care-i atinge si pe ei. Fie ca e vorba de o reactie impulsiva, fie ca rezulta dintr-un calcul, aceasta indiferenta se considera „curata“, absolvita de orice culpa. Daca lucrurile merg prost in plan general, e vina celor care au luat parte la ele, nu? Fals rationament, cred eu, caci si „abtinerile“ iau parte. Si indiferentii fac istorie.

Altii practica o indiferenta mai putin vizibila. Se duc la vot nu pentru a-si exprima o convingere, ci fiindca un partid le-a oferit „ceva“, o „bere“, o „atentie“ sau ca sa scape de gura „agitatorilor“. Cat de larga e aceasta categorie, sondajele nu ne spun. Am, insa, serioase motive sa presupun ca nu e deloc derizorie. La sate, indeosebi.

„Bietul om e supt vremi, nu deasupra vremilor“, se lamenta, candva, unul din cronicari. Sa recunoastem, insa, ca, uneori, „bietul om“ se pune singur „supt vremi“.

Continua sa ploua.