Dezavantajele de a privi la televizor

Zilele acestea am privit, absolut din intimplare, o emisiune la un post local de televiziune. Nu toata, caci n-am avut curaj.

Era o discutie intre doi intelectuali cunoscuti ai urbei. Unul dintre ei, om de scoala, are meritul incontestabil de a fi asigurat principalului lacas de invatamint al Craiovei un climat de seriozitate in urma caruia a capatat un prestigiu meritat, din pacate, azi, de domeniul trecutului. Celalalt, printre altele, un poet, a carui neasteptata sensibilitate si delicatete de abia acum am reusit sa le cunosc. Vechile poezii inchinate cirmaciului si timonierului nu anuntau cu nimic autenticitatea unui poet adevarat.

Am deschis televizorul tocmai cind se enuntau niste lucruri la care am consimtit total. Printre altele, necesitatea libertatii de expresie, precum si obligativitatea respectarii adevarului istoric.

Discutia a alunecat apoi la problema atit de mult discutata a Catedralei Neamului. Vreau sa spun raspicat ca nici eu nu sint de acord cu amplasarea impusa prin mijloace arbitrare de actuala conducere a statului si a bisericii. O biserica a neamului nu se poate ridica fara un consens general pe care sa se sprijine unitatea intru credinta. Si, mai ales, nu trebuie sa se ridice pe distrugerea a ceva. A Parcului Carol. Dar si a monumentului aflat acolo. Indiferent de destinatia lui initiala, acest monument este o remarcabila opera de arta. Iar frumosul trebuie conservat si protejat; caci si prin frumos ne apropiem de Dumnezeu. Nu ne-am saturat oare de distrugeri?

Argumentele afisate in amintita emisiune impotriva demolarii monumentului respectiv mi se par cel putin discutabile, ca sa nu spun altfel. A spune ca aici sint inhumati eroii neamului, deci ai tarii si, prin extindere, ai Europei seamana putin a blasfemie. Ca si compararea acestui monument cu Mausoleul de la Marasesti.

N-am nimic cu mortii ingropati in incinta monumentului din Parcul Carol. Dumnezeu sa-i odihneasca, si, daca va crede de cuviinta, sa-i ierte! Cei inhumati acolo sint conducatorii celei mai negre epoci din istoria comunista a Romaniei, epoca temnitelor ingrozitoare, a canalului, a eliminarii elitelor intelectuale, a asasinarii tuturor celor care reprezentau intr-o directie sau alta valori autentice romanesti. Astia sint eroii neamului? Ii comparam cu eroii de la Oituz si Marasesti, care, in izmene, cu baioneta in mina, cu pieptul gol, infruntau mitralierele germane?

Apoi discutia a abordat alt subiect; de ce s-a schimbat numele „Colegiului Balcescu“ in „Colegiul Carol“? Un simt elementar de respectare a propriilor afirmatii, in speta afirmatia necesitatii respectarii adevarului istoric, ar fi trebuit sa conduca la concluzia ca, de fapt, s-a schimbat numele „Colegiului Carol“ in „Colegiul Balcescu“.

Fara indoiala, Balcescu este o personalitate a istoriei noastre care merita respect si pretuire. Chiar daca propaganda comunista a incercat sa-l prezinte pe Balcescu ca un fel de revolutionar comunist, cind, in fond, el a fost un mare patriot si carturar, de origine mic-burgheza si orientare liberala. Fara indoiala, Balcescu isi are un loc meritat in istoria noastra; dar la fel si Carol I isi are locul sau. Vrem, nu vrem, daca incercam sa uitam lectiile de invatamint politic, trebuie sa recunoastem ca sub domnia lui Carol s-au pus bazele Romaniei moderne. Nu sustin ca pentru asta trebuie sa-i ridicam incontinuu osanale, sa-l consideram un om perfect. Dar trebuie sa respectam adevarul. Ca, de pilda, remarcind ca majoritatea ilustrilor profesori si absolventi ai colegiului amintit apartin epocii „Colegiului Carol“ si nu „Colegiului Balcescu“, iar toate cladirile monumentale ale Craiovei, cu care ne mindrim, sint realizate in perioada blamatei monarhii.

De fapt, judecata mea este poate prea aspra. Ea nu tine seama de niste caracteristici obiective ale naturii umane; fiecare om cu o instructie consistenta considera ca numai el detine criteriile adevarului si ale valorii. Iar aceste criterii se fundamenteaza in copilarie si adolescenta.

Poate ca si eu consider in mod nejustificat ca am dreptate, dar am dreptate sa cred ca am si eu dreptul sa-mi expun opiniile.