Cazul Bivolaru

Vorbesc de Bivolaru care a furat 2.000 de miliarde de lei de la Banca Romana de Dezvoltare, nu de individul care-si pune adeptii sa-si bea urina. Ei bine, ce este acest „caz“, vechi de vreo sase ani? Un roman politist prost? Un scandal banal? Sau, dimpotriva, o dovada ca nici politicienii, nici institutiile statului nostru, care, in teorie, e „stat de drept“, n-au intentia sa ia in serios lupta cu coruptia?

Mie, „cazul“ Bivolaru mi se pare emblematic. Contine toate datele pentru a demonstra ca marea coruptie are sanse mari sa prospere nestingherita pe malurile Dambovitei, in timp ce Parchetul National Anticoruptie da lupte zgomotoase cu plevusca in dorinta de a impresiona diplomatii europeni de la Bruxelles. Sa prospere, da, caci toate institutiile statului sunt, in acest caz cel putin, complice cu ea.

Dupa ce Bivolaru si-a cumparat, ca la iarmaroc, un fotoliu de deputat PDSR, si-a vazut linistit de hotiile sale. Era sigur ca se va putea baza pe solidaritatea colegilor de partid. Si nu s-a inselat. Cind Bivolaru a intrat in atentia Parchetului General, Adrian Nastase, Miron Mitrea, Viorel Hrebenciuc si alti „garanti politici“ s-au infiintat personal, si in grup, la Parchet pentru a cere sa inceteze persecutarea colegului lor. Ulterior, n-am auzit pe nimeni din delegatia aceea, care considera „persecutie“ urmarirea unui escroc, exprimandu-si vreun regret.

A urmat complicitatea „alesilor“, care au zadarnicit, cat s-a putut, ridicarea imunitatii lui Bivolaru. Abia cand scandalul a luat proportii, colegii escrocului au catadicsit sa permita Justitiei sa-l cheme intr-un tribunal.

A urmat, cum era firesc, complicitatea Justitiei care, independenta cum o stim, ba stergea praful de pe dosar, ba il lasa sa se depuna din nou, pentru a studia directia din care batea vantul. Abia in martie anul acesta, pe fondul tapajului care se face cu „anticoruptia“, s-a pronuntat o sentinta definitiva prin care furtul a 2.253 de miliarde (cifra exacta) a fost pedepsit cu… cinci ani de inchisoare.

Si a venit randul Politiei sa-si dovedeasca „integritatea“. Cand au primit mandatul de executare a pedepsei, politistii si-au lasat timp sa-l „studieze“. Au amanat ce trebuia sa faca atunci, pentru a doua zi. Nu s-au obosit nici sa anunte granicerii pentru ca Bivolaru sa nu-si ia talpasita spre alte zari, cum au facut alti „beneficiari“ ai competentelor Politiei romane ca Fane Spoitoru, Alexandru Dinulescu sau Maria Vlas. Fiindca asa e „legea“ la noi, legea decisa de moravuri, nu cea care se invata la Drept. „Pestii mici“ ajung repede sa faca baie dupa gratii. „Pestii mari“ se bucura de un regim special.

La ora aceasta, comedia n-a ajuns la ultimul act. Condamnatul nu mai e de gasit. Locuintele de care dispune Bivolaru si unde s-ar putea ascunde sunt prea multe, zice Politia, e greu sa-l caute in toate. Ar fi fost vazut, dar nu se stie incotro a luat-o. Peste granita, spre Italia sau Franta? Nu, zice Politia, Gabriel Bivolaru nu figureaza ca iesit din tara. Si daca a iesit fraudulos? E posibil, admit aceleasi voci care, inainte, povesteau ca in evidente „nu figureaza“. Te pomenesti ca va fi folosit pasaportul diplomatic care, formal, i s-a retras din 2001, dar pe care nimeni nu i l-a cerut inapoi. Sau s-o fi afland in tara? Neputinciosi sau asteptand sa treaca furtuna, sefii Politiei ridica din umeri.

Din Soseaua Kiseleff, Dan Matei Agathon da asigurari ca „mai devreme sau mai tarziu“ prinderea lui Bivolaru se va produce. Cind? Nu se stie. E sigur, insa, altceva. In rapoartele pe care guvernul le va trimite la Bruxelles pentru a descrie „succesele“ obtinute in lupta cu coruptia, Gabriel Bivolaru va figura, presupun, printre exemplele de „corupti condamnati“.