Al 121-lea

Acesta este cel de-al 121-lea articol aparut sub iscalitura mea in acest ziar. Cu toate acestea, ziarul a rezistat si a devenit cel mai vindut ziar de provincie din tara.

De multe ori, articolele mele contineau critici la adresa conducerii politice si administrative a tarii. Aceasta ar fi putut avea ca efect referirea la cunoscutul proverb „Pestele de la cap se-mpute“. Dar foarte putini vad asta; mai ales ca un eveniment recent petrecut in Olt arata ca imputiciunea poate incepe si din alte regiuni anatomice, ca de pilda de la buca.

Recunosc insa ca abordarea excesiva si permanenta a aceleiasi teme, coruptia manifestata cu precadere in zonele de virf ale PSD, devine plictisitoare. Nu din cauza ca si alti ziaristi ataca aceeasi tema, ci deoarece aceste fapte de coruptie, fiind atit de multe si atit de dese, au devenit banalitati si diminueaza astfel ineditul unei stiri atractive. Si atunci, ce mare lucru sa scrii ca demnitarul cutare este corupt. Mult mai interesanta, si intr-adevar de senzatie, ar fi stirea ca demnitarul cutare nu e corupt. Asa ca si eu, si altii ar trebui sa incetam cu criticile la adresa puterii; care, in special, s-au concentrat asupra primului ministru.

Totusi, trebuie sa recunosc ca articolele pe aceasta tema le-am scris considerind ca astfel imi indeplinesc o indatorire cetateneasca fundamentala intr-o democratie, aceea de a-ti exprima liber conceptiile si opiniile, contribuind astfel la formarea si actualizarea constiintei cetatenesti; si de aceea mi-a facut placere sa le scriu. Este vorba de acea placere rafinata si perversa determinata de convingerea ca savirsesti un lucru complet inutil.

Totusi, obiectiv vorbind, de ce sa consideram starea actuala a lucrurilor ca fiind anormala? Dimpotriva, e normal ca, dupa un anumit timp, o emanatie sa inceapa sa miroase; si nu prea frumos. N-avem de ce ne plinge ca emanatia ne-a adus baroni. Dupa cum spune si numele, ema-natia, ea este a natiei, a noastra; a izbucnit din noi, pentru ei. Nu ca alte eme, care, desi sint baroane, nu sint ale noastre, ale natiei.

Si chiar daca ar fi asa, de ce sa vedem numai lucrurile urite? Cind sint atitea lucruri frumoase si utile in jurul nostru! Ca de pilda emisiunea de televiziune „Big Brother“; atit de nedrept si de violent atacata. Cind ea promoveaza atitea virtuti umane si ataca structurile atemporale, invechite. In primul rind, aceasta emisiune promoveaza idealul apropierii intre oameni, intr-o maniera mai geniala si mai complexa decit a facut-o Beethoven in „Oda bucuriei“, fiindca aici se are in vedere apropierea in forma ei superioara, apropierea intre om si femeie. Pe care protagonistii emisiunii o realizeaza cu talent, abnegatie, daruire si chiar de mai multe ori. Bineinteles ca ei sint protejati, caci la ce-ar mai trebui niste copii care, daca nu reusesti sa-i arunci imediat la ghena de gunoi, vor creste mari si va trebui sa-i vindem peste hotare.

Apoi, protagonistii se manifesta cu o sinceritate si un altruism total; ei nu se ascund unii de altii, si-si arata unul altuia tot ce au mai bun, mai interesant. Ceea ce, in cazul lui Aly, de pilda, a fost o adevarata revelatie shakespeariana, ca-n „Visul unei nopti de vara“.

Au mai fost acuzati protagonistii de insuficienta dotare cerebrala; mie mi s-a parut ca sint suficient de inteligenti. Ca de pilda Aly, care privind una dintre colege, numai dupa citeva secunde a intuit realitatea si i-a spus „cretino, vaco!“.

Iar cei care afirma ca aceasta emisiune propaga promiscuitatea, vulgaritatea in limbaj si comportament si le fac publice sint niste oameni cu adevarat fericiti. Inseamna ca ei n-au vazut niciodata la televizor o emisiune continind aspecte din activitatea parlamentara.

Asa ca eu votez pentru „Big Brother“; caci, se stie, cu cit e mai mare, cu atit e mai utila. Iar privind emisiunea numai la costul intretinerii sau la dimensiunea salariului nu te gindesti!

Totusi, ar trebui eliminata o anumita discriminare; ar trebui sa aiba loc o astfel de emisiune si pentru pensionari. Sa-i spuna „old brother“. Ar fi buna o astfel de emisiune, caci neputind sa-si cumpere din pensie nici prea multa mincare, nici prea multa bautura, nici tigari, macar aceasta bucurie sa o aiba si ei. Evident insa, Viagra ar trebui subventionata.

Am mai scris in articolele mele despre cartierul meu; am facut-o cu placere si o voi mai face cu acelasi sentiment.

Cartierul meu este o mica Romanie. Dar o Romanie mai curata; caci n-avem vile, si deci nici „emanati“ sau „alesi“. La noi in cartier sint blocuri cenusii in care traiesc oameni care duc o viata de aceeasi culoare. La noi traiesc multi pensionari, oameni in virsta. Din cind in cind, si destul de des, la intrarea vreunui bloc atirna un steag negru, cu o cruce pe el, de care este prinsa cu un bold o fotografie. Sint mult mai multe steaguri negre decit landouri cu copii intr-insele.

Exista la multi oameni din cartierul meu sentimentul ciudat al solidaritatii cu ciinii fara stapini din zona; si unii, si altii poate se simt, intr-un fel sau altul, abandonati, marginalizati. Cind merg prin cartier, simt uneori ceva umed pe mina. E vreun catel vagabond care ma pupa ca multumire pentru o vorba calda spusa cindva sau pentru o coaja de piine azvirlita cine stie cind.

Cartierul meu este imun la politica si la discutiile searbede pe marginea ei. Cele mai interesante discutii se desfasoara la „Crama Luca“ sau la crisma lui nea Gogu; si discutiile sint atit de pasionante incit despartirile protagonistilor sint insotite de pupaturi indelungate. In drumul lor sovaielnic catre casa, fericitii pentru o clipa se opresc uneori in fata unui gard sau pom, pe care-l cinstesc, uitind de multe ori sa se descheie la pantaloni.

La mine-n cartier nu sint flori; in schimb sint multe doamne, si astfel lipsa florilor e compensata. Locuiesc in cartier sau lucreaza prin magazinele din zona. Sint dragute, amabile si le privesc cu placere. Mai ales pe cele tinere si frumoase, desi astfel mi se ridica tensiunea. Le multumesc totusi cu nostalgie pentru aceasta ridicare.

Dar iata, la fereastra a venit perechea de gugustiuci, care isi cer portia zilnica de mincare. S-au jucat de-a „Big Brother“ prin nuc si acum ea trebuie sa faca oua. Se gindesc inca daca sa le faca aici sau sa se duca la Cornu.

V-am plimbat un pic prin cartierul meu si v-am invitat linga mine, la masa mea de scris. Sper ca astfel, macar pentru o clipa, necazurile, grijile dumneavoastra s-au dus pe apa simbetei.