10.6 C
Craiova
joi, 28 martie, 2024
Știri de ultima orăOpiniiGinduri la Ziua Unirii

Ginduri la Ziua Unirii

Dupa ce o jumatate de secol am fost fortati (sau am acceptat de buna voie) sa ne inchinam unor zei straini, sa cinstim false sarbatori, am cam uitat care sint zilele cu adevarat sfinte ale istoriei noastre si nu mai stim sa le pretuim asa cum merita. Nici chiar dupa ce Decembrie ’89 ne-ar fi putut oferi ocazia s-o facem; schimbarea sarbatorii Sfintului Nicolae cu sarbatoarea Sfintului Ion nu mi se pare semnificativa. Iar aspectul de bilci dat sarbatoririi unor mari evenimente ale istoriei noastre este dureros.

Uneori sintem ajutati sa umbrim marile noastre sarbatori; cum e cazul acestui 24 Ianuarie; din „intimplare“, chiar in preajma acestei date, au aparut demersuri pentru constituirea unei regiuni autonome secuiesti. Nu vreau sa discut asupra acestui lucru; nu neg drepturile legitime ale minoritatilor nationale, atita timp cit acestea nu lezeaza interesul general. Vreau sa spun doar ca, atita timp cit s-a acceptat constituirea unui partid pe criterii etnice (lucru absurd, caci un partid este o organizatie cu caracter politic), numai in scopul folosirii lui pentru obtinerea unei majoritati parlamentare si a unei mai mari libertati de manevra, ne putem astepta la orice.

Dar altceva as vrea sa subliniez aici; activitatile Ungariei in problema Ardealului sint vechi si permanente. Regimul comunist maghiar, comunitatile maghiare din strainatate au donat fonduri importante pentru tiparirea unor materiale de propaganda, in special in America. (Nu-i acuz; bravo lor daca stiu sa-si apere si sa-si promoveze interesele si daca sint unitari, atit in tara lor, cit si in afara ei). In acest timp, noi cheltuiam bani grei pentru tiparirea in limbi straine a operei tovarasului si a tovarasei si nimic despre Ardeal. Una din putinele dati cind problema Ardealului a fost mentionata in presa americana cu specificarea si a pozitiei romanesti a fost ca urmare a certii pe aceasta problema, pe culoarele unui congres, a doi foarte mari matematicieni nascuti in Romania, banateanul Ciprian Foias (fugit din tara cu sprijinul elevei sale Zoe Ceausescu) si ungurul Petre Halmos.

In 1976 ma aflam in capitala Mexicului, unde am predat la Institutul Politehnic National (era perioada cind Ceausescu „inchiria“ intelectuali in schimbul unor impozite substantiale in valuta; perioada a tinut putin; cind am vrut sa plec a doua oara nu mi s-a aprobat, desi rectorul respectiv a mers direct la Ceausescu). Mi-am dat seama ca toti cetatenii mexicani de origine romana isi iubeau tara si ar fi putut constitui un potential enorm pentru o propaganda romaneasca. Dar o politica bizara ii indeparta; nici macar, conform regulamentelor, nu erau primiti in interiorul ambasadei, ci erau tinuti in strada. Cind Teatrul de Opera si Balet din Bucuresti a dat un recital de balet, marea sala de la Bellas Artes a fost plina pina la refuz. Succesul a fost enorm, dar si calitatea interpretarii era aproape de perfectiune. Prim-balerinul sarea asa de sus incit, la intoarcerea in Romania, n-a reusit sa aterizeze la Bucuresti, ci la Paris.

Printre multi romani, l-am cunoscut si pe profesorul Basil Lepadat, care preda cursuri de literatura romana la Universitate. Sotia sa, Anna Morelli, era una din marile creatoare de bijuterii moderne; avea magazinul in celebrul „Bazar del Sabato“. Doamna Morelli vorbea perfect romaneste si avea si un doctorat in literatura cu o teza despre Eminescu. Pasiunea ei pentru Romania a avut ca punct de plecare o iubire mare intre ea si un tinar cercetator roman aflat la Roma. Tinarul s-a intors la Cluj, a devenit academician si rector; se numea Stefan Pascu. Copiii familiei Lepadat-Morelli si-au invatat nevestele mexicane limba romana; asta pentru ca, asa cum spunea domnul Julio, decanul de virsta al coloniei romane, limba romana este cea mai buna limba pentru certuri conjugale.

Domnul Lepadat m-a chemat intr-o zi la dinsul; mi-a adus o lista cu sapte carti publicate de colonia maghiara din America in problema Ardealului.

A mai adus de la Chicago un disc impresionant. Nepotii taranilor ardeleni care plecasera in America in jurul lui 1900 ca sa stringa bani sa-si cumpere apoi pamint in tara, dar care au ramas in America, cintau cintece romanesti invatate de la bunici si parinti: „De-ar fi mindra-n deal la cruce“, „Pe Mures si pe Tirnave“… Accentul copiilor era deja alterat, dar muzica lor era mai frumoasa ca toate manelele care s-au scris sau se vor scrie.



Exista atitea inimi in tara, si in afara ei, care simt romaneste si bat in ritmul sirbelor sau horelor noastre. Am sperat mereu ca intr-o zi se vor stringe intr-o adevarata Hora a Unirii. Dar sperantele au ramas sperante! Iar unele dintre ele s-au dus pe apa simbetei.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS