Destinul lui Neagu Djuvara

Citesc cu incintare a doua carte a istoricului Neagu Djuvara. Cartea se numeste „Amintiri din pribegie“, 1948-1990, si am cumparat-o de curind, cu gindul sa-mi dau o recreatie la sutele de pagini de rapoarte scrise, pe care le citesc saptaminal. Recreatia s-a dovedit a fi una de exceptie. Mai citisem, anul trecut, intr-o vreme in care am fost obligat sa stau in pat citeva saptamini, o scurta istorie a romanilor povestita cu umor, stiinta de carte si fin spirit de observatie de acelasi Neagu Djuvara. „Istoria romanilor“ ma convinsese ca nu aveam de-a face cu vesnicul emigrant, nemultumit in Occident, care se intoarce in Romania sa ne impartaseasca nemultumirile fata de felul in care a evoluat Romania cind el isi traia nefericirile prin strainatate. Intr-adevar, in „Amintirile din pribegie“, Djuvara se dovedeste acelasi spirit ironic, binetraitor, optimist si rasat pe care il intuisem in lectura anterioara.

Istoria omului este fascinanta. Apucat pe calea diplomatiei (ca si Alecu Paleologu, Mircea Eliade si, parca, daca imi aduc aminte bine, Constantin Noica), Neagu Djuvara are sansa unor intilniri si evenimente remarcabile. Sa nu povestim decit de faptul ca a fost unul dintre carausii a ceea ce mai tirziu s-a numit fondul Cretzianu, probabil ceva in jur de cinci milioane de franci elvetieni transferati in Occident de Constantin Visoianu, ministru de externe in guvernul Radescu. Acesti bani trebuia sa sprijine formarea unui eventual guvern in exil, daca rusii ar fi pus mina pe putere in Romania. Rusii au pus mina pe putere, insa fondul Cretzianu a consumat excesiv de mult din energia Comitetului National Roman, guvernul roman din exil, format in anii cincizeci, intr-un mediu occidental ostil si infricosat de succesele sovieticilor. Djuvara ajunge chiar sa se ocupe de un fel de celula de spionaj, destul de neeficienta si pe care o paraseste fara regrete. Ajunge deci un adevarat dusman al poporului. Cine stie ce procent din cheltuielile administratiei publice din Romania a fost consacrat urmaririi lui Neagu Djuvara si alcatuirii dosarelor despre el. Dosare pe care, evident, acum nu le mai gasim prin arhive.

Cea mai mare parte a cartii este insa ocupata de experienta din Africa. Neagu Djuvara se intimpla, printr-o sansa a sortii, sa fie consilierul lui Diori Hamani, unul din primii presedinti ai Republicii Independente Niger, fosta colonie franceza, mult mai saraca si mai nepopulata decit vecina ei britanica Nigeria, ajunsa repede un producator important de petrol si model de coruptie nedepasit nici astazi. Paginile si capitolele referitoare la experienta muncii si vietii intr-o tara noua, ce avea a-si construi toate structurile institutionale, sint fascinante. Neagu Djuvara, ca si fratele sau, medicul Razvan Djuvara, extras din Romania prin influenta diplomatica in Republica Niger, avea sa contribuie decisiv la formarea administratiei publice si politice intr-o tara care abia isi cauta un drum independent. Am regretat de multe ori ca Djuvara nu povesteste mai in detaliu cum au decurs lucrurile in tara subsahariana, ne-ar fi ajutat pe cei care incercam sa reconstruim sau sa construim o administratie moderna intr-o societate cu apucaturi mioritice.

Pe parcurs, Djuvara dovedeste citeva incapatinari salvatoare: termina doua facultati, isi da doctoratul la Paris cu Raymond Aron, primeste un premiu al Academiei Franceze (cum noteaza cu umor, premiul Academiei nu garanteaza succesul de librarie) si tine mereu legatura cu tara, fie direct, fie prin intermediul emigratiei mereu in schimbare. Se intoarce in februarie 1990 si este socat de involutia oamenilor, caselor si naturii intr-o tara pe care, poate, exilul o idealizase in imaginatie. Nu dau decit un exemplu: in 1990, Djuvara viziteaza satul sau din Baragan, unde familia avusese vreo 80 de hectare de teren inainte de razboi (pas de judeca acum marii latifundiari ai tranzitiei romanesti cu cite 20 de mii de hectare in proprietate si cu datorii la stat mai mari decit ale unei republici din Africa !). Jale, distrugere, nici un pom, nici un acaret… doar o magazie de cereale ramasa dinaintea primului razboi mondial. Si spune Djuvara: „Cind s-a vazut in lunile urmatoare ca reveneam cu un inginer si planuiam sa instalez acolo o moara, ca satul n-are moara, in noaptea de Craciun 1990 au venit cu camioanele si buldozerul, au darimat-o si au carat-o toata pina la ultima caramida“ (pag.443).

Sa nu uitam de unde am pornit…