Urmaream intr-o seara la televizor pe un superimbogatit, un anonim pana acum treisprezece ani, dar care face parte acum din „inalta societate“ a tranzitiei, a celor ce pot juca, aud, zeci de mii de dolari la poker. Eram curios ce spune. Si marturisesc ca nu ma numar printre cei care vad cu ochi rai bogatia, din invidie sau din alte motive. Cu varsta, am ajuns sa pretuiesc mai mult verbul „a fi“ decat verbul „a avea“, si fara sa socotesc asta un merit. Ceea ce ma supara la personajele care „au“ nu este faptul ca „au“, ci ca nu stiu sa se poarte, pentru a nu-i jigni pe ceilalti prin opulenta lor. Or, tocmai asta m-a frapat la superimbogatitul amintit. Cu o ipocrizie iritanta, se arata surprins, dar si „induiosat“ ca „atatia dintre noi traiesc in mizerie“. Ai fi zis ca il citise pe Sfantul Francisc in noaptea precedenta, ca fusese zguduit de remuscari si de compasiune.
N-am putut sa nu fac o legatura intre imaginea acelui individ care ii caina pe saraci, stand pe o gramada de bani, si Consiliul National la care PSD si-a mobilizat trupele electorale pentru „o noua ofensiva“, cum suna sloganul din spatele prezidiului. Cam aceleasi ganduri mi le-a starnit sala, remarcand nu putine figuri creditate de „strada“ cu averi considerabile. Pentru ca si limbajul era cam acelasi.
Filmuletul care a fost proiectat in debutul sedintei pe un ecran urias era alcatuit pe baza retetelor folosite, pe vremuri, de Roller. Adica, luam din istorie ce ne convine, cat ne convine si rasucim adevarul cum ne convine. Restul nu exista. Nici unul din cei sase sute de pesedisti aflati in sala n-a avut, cu siguranta, vreo legatura, directa sau indirecta, cu ceea ce a facut PSDR, condus de Titel Petrescu, in anii interbelici sau imediat dupa razboi. Multi aveau, insa, amintiri legate de golul din film, dupa ce Titel Petrescu si alti fruntasi social-democrati care se opusesera fuziunii cu partidul comunist fusesera aruncati in inchisoare. Dar asta nu i-a impiedicat pe cei prezenti sa se simta succesorii intemnitatilor, nu ai temnicerilor. Iata o proba de cinism.
Inteleg de ce PSD e deranjat ca e un partid fara trecut, fara traditii, aparut – initial ca Front – din apele tulburi ale celor petrecute in decembrie ’89. Pe actul sau de nastere ar fi trebuit sa se scrie „parinti necunoscuti“. Bastardul si-a schimbat apoi numele dupa ruptura cu Roman. Dar asa cum monsieur Jourdain facea proza fara sa stie, fedesenistilor nu le trecea prin minte ca, intr-o zi, vor vrea sa devina „partid istoric“, sarbatorind 110 ani de social-democratie. Abia dupa alta metamorfoza onomastica s-au lamurit ca n-ar strica sa-i promita lui Alexandru Athanasiu, venetic in social-democratie, un post de ministru ca sa vina fuga la sediul din Kiseleff cu hartoagele ingalbenite ce puteau fi folosite pentru acreditare la Internationala Socialista.
Ceea ce inteleg mai putin este cinismul celui mai corupt partid de a vorbi despre „grija“ fata de saraci. PSD detine, probabil, informatii precise despre starea de spirit a populatiei, amestec de lehamite, de dezamagiri si de disperare. Ar putea, desigur, sa ignore aceasta stare negativa, consecinta a mizeriei, cum a facut-o pana acum, sub pretextul ca a trebuit sa ia masuri „de dreapta“. Sunt putine posibilitatile ca romanii sa iasa in strada, sa protesteze. Se pare ca vremea miscarilor de strada a cam trecut. De altfel, guvernul Nastase a avut viata cea mai tihnita dintre toate guvernele post-decembriste. Ferestrele Palatului Victoria n-au mai zanganit saptamanal ca altadata. Romanii s-au intors la fatalism, la supravietuire, la resemnare, la solutiile individuale de a se „descurca“. Dar mintile mai lucide din PSD nu puteau sa nu se teama ca nemultumirile populatiei, fie si pasive, pot rezerva surprize urate la urne. Rezultatul? Va urma, probabil, un desfrau populist, cu bacsisuri electorale, care sa incerce sa imblanzeasca lehamitea si sa aduca voturi, in dauna reformelor. Dupa ce Adrian Nastase afirmase, nu prea demult, ca saracia in Romania e „relativa“, optica s-a schimbat. Au fost anuntate pensii duble in agricultura, doua milioane pentru fiecare hectar cultivat (pina la cinci hetare) si tichete pentru caldura. De ce nu s-a gandit nimeni la aceste bacsisuri trei ani? Simplu. Pentru ca acum se apropie alegerile. Iar politicienii stiu ca poporul e „suveran“ numai in acea zi.
